Duminica a 2-a din Postul Paştelui, a Sfântului Grigore Palama

Istoria biblică a Noului şi Vechiului Testament, istoria Bisericii universale şi istoria Bisericii Ortodoxe Române sunt o triadă de discipline teologice armonios înfrăţite în slujirea unuia şi aceluiaşi scop: buna informare a cititorului credincios asupra celor mai interesante şi folositoare detalii despre personajele şi subiectele care-l preocupă: Dumnezeu, Sfinţii Apostoli, martirii-mucenici, cuvioşi, eroi ai credinţei ca Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie. Alături de ei, un capitol important este ocupat de către Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, marii asceţi şi vieţuitori în condiţii de exigenţă şi de austeritate extreme cum au fost Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Antonie cel Mare, Sf. Maria Egipteanca, dar şi mari reformatori ai spiritului uman. Alţii, prin puterea credinţei şi a trăirii în Hristos, prin îndepărtarea gândurilor de la toate realităţile lumeşti trecătoare, prin concentrarea atenţiei numai la Dumnezeu, reuşeau să-şi ridice mintea la înălţimi mai presus de simţuri, rostind fără încetare rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Desigur, această formă de trăire, de gândire şi de simţire era o nouă modalitate de abordare a realităţilor dumnezeieşti şi nu era la îndemâna omului de rând, ci doar a celor foarte îmbunătăţiţi. Procedura de a intra în starea de comuniune cu Dumnezeu printr-o concentrare totală, desăvârşită s-a numit isihasm sau isihie şi înseamnă linişte sau liniştire.  Printr-un regim de viaţă aspru (asceză), prin concentrarea minţii şi printr-un exerciţiu neîntrerupt de apropiere faţă de Dumnezeu, isihaştii atingeau o stare de iluminare asemănătoare luminii necreate pe care Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov au văzut-o pe Muntele Taborului cu prilejul Schimbării la faţă a Mântuitorului.
Primele forme de manifestare ale isihasmului au fost identificate încă din sec. al V-lea sub influenţa lui Dionisie Pseudo-Ariopagitul şi mai târziu a Sf. Simeon Noul Teolog (†1022), după care a fost preluat şi practicat de către călugării din Muntele Athos. Învăţătura isihastă a atins forma sa de vârf în sec. al XIV-lea, avându-l ca principal susţinător pe Sf. Grigorie Palama, vieţuitor în Athos între 1318 şi 1326, an în care se retrage într-un loc mai singuratic de lângă oraşul Bereea.  Ca orice curent doctrinar de mare amplitudine ce apare pe scena credinţei, şi învăţătura isihastă şi-a agonisit numeroase împotriviri. Contra ei s-a ridicat călugărul Varlaam de Calabria (†1350), care, deşi în tratativele de unire dintre catolici şi ortodocşi purtate la Avignon, în 1399, apără cu înverşunare doctrina ortodoxă, ulterior a început o campanie grosolană de denigrare a isihaştilor, acuzându-i de misticism fals. Problema isihasmului ajunge în atenţia instanţelor de judecată ale sinoadelor locale. Mai întâi, la Sinodul din 1345 întrunit la Constantinopol sub preşedinţia Patriarhului Ioan al XIV-lea Kalekas (1334-1347), Sf. Grigorie Palama este condamnat şi anatematizat, dar ulterior prin Sinodul ţinut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, iar Sf. Grigorie Palama este ridicat în 1347 la demnitatea de Mitropolit al Tesalonicului, scaun în care slujeşte până la moartea sa petrecută la 13 noiembrie 1359.
Datorită credinţei sale trăite la cele mai înalte dimensiuni şi a sfinţeniei vieţii, Sf. Grigorie Palama a fost canonizat în 1368 şi trecut în rândul sfinţilor, fiind sărbătorit an de an în a doua duminică din Postul Mare.
Deşi la prima vedere aceste rânduri seamănă mai mult cu o lecţie de istorie creştină, ele scot în relief un mare zbucium şi totodată un test de mare încercare pe care Biserica Ortodoxă a trebuit să-l treacă pentru ca una din învăţăturile sale foarte controversate să intre în legalitate.

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---