Redactată în vreo trei decenii, în douăzeci de volume (din care trei: „Cartea lui Iov”, 2009, „Vraja sublimei neruşinări”, 2010, „La marginea cerului”, 2010, antololgice) lirica lui Gh. Dăncilă configurează un cosmos armonios înălţat pe amplitudinea culturii poetice (evidentă nu numai în tălmăcirile proprii din lirica universală, ci şi din lecturile fundamentale), pe triada tematică (natura, iubirea, divinitatea), pe rigoarea formei de esenţă şi pe muzicalitatea excepţională, ecou, probabil, din simbolism.
În noul volum „Jocul cu echinoxuri” poetul părăseşte confesiunea eu-lui din tiparul, aproape unic, al sonetului şi aduce versul gnomic, reflexiv, prin care pune sinele în raport cu lumea prin enunţuri lapidare, obiective, cu verbul la prezentul etern al persoanei a III-a sg. „Jocul cu echinoxuri” este „jocul cu paradoxuri” (mai multe poezii poartă titlul „Paradox”) în care convieţuiesc homo ludens (ori homo artifex, homo aestheticus, omul creator pentru care arta este joc prin care creează lumi, aşa cum Dumnezeu s-a jucat de-a lumea, creând universul) cu homo cogitans (asemănător celui cartezian: Cogito ergo sum – Rene Descartes) Gh. Dăncilă armonizând în fiinţa sa poetul sensibil cu moralistul ironic, temperamentul solar de sorginte rurală, capacitatea disociativă şi analitică cu reflexivitatea insului lucid, atent sagace la spectacolul lumii diverse şi unitare totuşi în paradoxala ei alcătuire.
Privirii mirate şi ironice a poetului i se înfăţişează o lume clădită pe o dialectică a contrastelor multiple între: viaţă şi moarte, veşnicie şi efemeritate, iubire şi ură, sacru şi profan, astral şi teluric, angelic şi demonic, fiinţă şi mască, virtute şi viciu, prietenie şi duşmănie, frumos şi urât, autenticitate şi falsitate, inocenţă şi perversitate, tinereţe şi bătrâneţe, singurătate şi sociabilitate, bogăţie şi sărăcie şi câte multe altele în care Gh. Dăncilă induce o tensiune printr-un paradox de proporţie sau de perspectivă. Graţie acestei tensiuni, care hrăneşte aforismul, cugetarea, apoftegma, sentinţa din volumul lui Gh. Dăncilă, suntem puşi în faţa unor probleme care nu ne fac să râdem, ci doar să zâmbim, mai mult sau mai puţin îngăduitor. Este una din condiţiile genului aforistic, care, în opinia lui Blaga, trebuie să fie „cel al spontaneităţii ce ezită între formulă şi aluzie”, blagianismul având ecouri şi-n acest volum (cele 6 versuri din poemul „Trei feţe” al lui L. Blaga sunt comprimate în „Diferenţe” la 4 pentru realizarea portretelor a două vârste: „Primăvara vine / Pentru cei tineri / Şi iarna / Pentru cei bătrâni”.
Textele volumului sunt lapidare, de o concizie zgârcită, fără umbra atmosferei sau a aurei sufleteşti, cum cere aforismul, dar care surprind detalii esenţiale transmise în formă şocantă: „Ce mască hidoasă / e duplicitatea, / Teribil disconfort simţi / Când îţi vezi prietenii / purtând-o”.
Rod al observaţiei sagace, de o maximă concizie, cugetările volumului ne incită, ne pun în faţa unor elemente inedite pe care, datorită formulei paradoxului, le ţinem minte nu neapărat ca pe o învăţătură rostuită a ne lumina: „Omul rănit / recunoaşte foarte bine / tăişul sabiei şi se teme, / Omul umilit / ştie tăişul ironiei / şi nu-l uită niciodată”.
Aforismul este apodictic, când autorul lui este autentic, nota de sentinţă, de verdict moral decurgând din paradoxul raporturilor care nu permit opoziţie: „Când toate le ai / Nu mai ai nimic / De sperat / Decât mila / Domnului” (Paradox) impunându-ţi recunoaşterea spontană (cum afirma L.Blaga) a naturii lui evidente, indiscutabile.
Etimologic, aforismul (gr. aphorismos „definiţii”) presupune desenarea conturului unui lucru în cadrul unui orizont, al unei fiinţe, deci definirea, precizarea, particularizarea mijlocită de amănunte remarcabile şi nu de decriptarea neapărată a esenţelor: „Sub stea nefericită s-a născut / De-aceea vede în lucruri ce nu-i / Şi ceru îl aude surzenia lui” (Poetul), sau: „Un gând pietrificat în nerostire / Ca într-un ritual necunoscut / Neîntinat pe foaie s-a născut” (Poemul).
Aceste exemple confirmă afimaţia lui Theodor Fontane: „Un aforism reuşit cuprinde într-o singură propoziţie, înţelepciunea unei cărţi întregi”.
Aforismul este zvâcnet scurt şi tăios al inteligenţei, al lucidităţii ironice, ori corozive şi obligativitatea lapidarităţii lui presupune travaliu asupra cuvântului cu abilitatea magică a „Dresorului”: „Ce fiinţe ascultătoare sunt cuvintele / Şi ce uşor pot fi dresate / Dacă ştii să te apropii de sufletul lor / Fără bici, fără cuşcă. / Vânătoare cu şoim vei face / şi ele te vor ajuta să prinzi / Păsări de iarbă / Păsări de aer / Păsări de foc / Dacă eşti bun dresor” (Dresor).
O carte de aforisme poate fi monotonă din cauza structurii lapidare a enunţurilor, a răcelii rostirii obiective, a reflecţiilor, în genul apoftegmatic inovaţiile lexicale ori sintactice nu înfloresc, salvarea aducând-o calamburul, poanta memorabilă.
Nu e cazul volumului „Jocul cu echinoxuri” în care „dialectica paradoxului” este dublată de o „dialectică a stilului” alternând între definiţii metaforice cumulative şi enumerări alegorice, între antiteze antonimice: „O pereche: norocul şi nenorocul /
Altă pereche: viaţa şi moartea / A treia pereche: tu şi eu” (îndrăgostiţi p. 76) şi paralelisme sintactice infuzate de note psaltice (Iov p.60), între repetiţii şi comparaţii, întrebări cu variante de răspuns (p.101) între invocaţii, interogaţii, exclamaţii retorice şi parabolă (Patimă), între oximoroame şi sinestezii puse toate sub pecetea ironiei lucide care le face memorabile prin ineditul formulărilor, aforisticianul posedând spirit maliţios şi fler psihologic.
Ironim MUNTEAN

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Ziarul Unirea și pe GOOGLE ȘTIRI