Cum încercau românii să scape de biruri pe vremea împărătesei Maria Tereza: Ancheta din poartă-n poartă pentru a cerceta evaziunea fiscală practicată încă de acum 250 de ani

Românii din Transilvania recurgeau la metode inedite pentru a obţine mici beneficii, pentru a putea face faţă obligaţiilor financiare impuse de regimul austro-ungar. Evaziunea fiscală era practicată încă de acum 250 de ani.

Dintr-un document din 1772, aflăm că la urechile împărătesei de la Viena, Maria Tereza(1740-1780), au ajuns zvonuri despre evaziunea fiscală ce se practica „de mult şi pe scară largă“ pe domeniul Zlatnei. „Maria Tereza a numit o comisie provincială, la 3 octombrie 1772, compusă din reprezentanţii guberniului, visteriei, comitatului Alba şi ai tribunalului minier, cu misiunea de a cerceta împrejurările acestei masive evaziuni”, se arată în documentul citat în lucrarea „Zlatna de odinioară“, scrisă de Florin Bota, Horia Ciugudean şi Gabriela Mircea.

În urma anchetei, din poartă-n poartă, autorităţile au descoperit în localităţile componente ale domeniului Zlatna că „4.333 capi de familie nu figurau în registrele de contribuabili“. Verificările nu au rămas fără urmări: pentru anul bugetar 1773-1774, impozitul a crescut cu 11.224 florini şi 5 creiţari, iar suma totală a dărilor s-a ridicat la 23.247 florini şi 5 creiţari. Florinul era monedă de aur de aproximativ 3,5 grame (bătută din 1252, în Florenţa), iar creiţarul monedă din argint bătută în Austria până în 1891 (60 de creiţari valorau un florin).

Creşterea dărilor nu a fost singurul motiv de nemulţumire al sătenilor din domeniul de jos al Zlatnei. În vara anului 1773 au scris o plângere ce avea la bază încălcarea unor drepturi mai vechi de care se bucuraseră. Sub umbrela protejării fondului silvic necesar minelor şi topitoriilor din Zlatna, oamenii nu mai aveau dreptul de a exploata pădurile din jurul oraşului, activitate care le aducea mici câştiguri. S-a adăugat interdicţia de a mai ţine vite şi oi, fapt ce i-a dus la disperare pe iobagii celor patru sate ale domeniului, „fiind loviţi într-un domeniu de importanţă vitală… încât nu mai puteau trăi de loc“, se arată în lucrarea citată mai sus.

Obligaţiile iobagilor au crescut invers proporţional cu drepturile: şapte care de lemne de foc pe săptămână pentru casele funcţionarilor, 2 stânjeni de lemn pentru topitoriile miniere ale oraşului. În faţa acestor abuzuri, un număr de peste 400 de supuşi au fugit din cele patru sate amintite. Doleanţele iobagilor de pe domeniul Zlatnei au fost respinse de Tezaurariatul minier al Transilvaniei, în 11 noiembrie 1773, ca nefondate. În plus, a însărcinat Oficiul minier superior de la Zlatna să vegheze ca „transporturile de lemne la topitorii şi pentru funcţionarii de acolo să fie de fiecare dată plătite, după cum se cuvine, iar supusul să fie folosit nu peste puterile sale”.

Lucrurile nu s-au schimbat în bine nici doi ani mai târziu, în 1775. Este anul în care iobagii din cele patru sate au primit în cârcă şi transportul sării la portul de pe Mureş, amenajat în zona cartierului actual al municipiului Alba Iulia, Partoş. „Guberniul a impus iobăgimii de pe domeniile Zlatna sarcina de a transporta o cantitate de 4.085 chintale sare, de la ocnele din Turda şi Uioara până la locul de îmbarcare de la Partoş (Morosportus)“, se mai spune în lucrarea citată.

După venirea austriecilor în Transilvania, după 1699, la Partoş a fost dezvoltat un impresionant şantier pentru construirea plutelor. De aici, erau încărcate cu sare, cereale, produse alimentare, făină, fasole, vinuri, fier, cupru, plumb, lemne, scânduri şi piatră de construcţie, şi ajungeau spre zonele de vest ale Transilvaniei, spre Banat şi Ungaria. Transportul sării pe Mureş cu plutele a încetat după 1868, când s-a inaugurat calea ferată Arad-Alba Iulia. S-a mai practicat, până după al doilea Război mondial, doar plutăritul cu buşteni de brad, de către moţii din Apuseni şi pe valea Sebeşului. De obicei, aveau doi cârmaci, unul în faţă şi altul în spate şi pluteau numai ziua. De încetarea definitivă a acestei vechi ocupaţii din Transilvania putem vorbi după 1960, după apariţia transportului feroviar şi auto.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI