Cu mască

În 4 martie, când presa din România comemora cu asupra de măsură devastatorul cutremur din 1977, vădindu-şi o dată în plus atracţia morbidă faţă de tot ce este catastrofal (ce pleaşcă atacul armat de la un coafor bucureştean), în influentul New York Times apărea un articol prea puţin măgulitor la adresa preşedintelui Traian Băsescu. Concret, într-o evaluare sumară a situaţiei din România, autorul materialului semnala că preşedintele Traian Băsescu face obiectul unor critici din ce în ce mai aspre, fiind comparat de oponenţii săi cu fostul dictator Nicolae Ceauşescu. În ziua următoare, respectiv 5 martie, ambasadorul nostru acreditat la Washington, Adrian Vieriţa, a ieşit la rampă cu o replică în care califica respectiva comparaţie drept improprie, în condiţiile în care preşedintele Traian Băsescu a fost cel care în cursului anului 2006 a condamnat regimul comunist în Parlament, denunţându-i caracterul ilegitim şi criminal. Acest act politic, susţine ambasadorul, „a avut consecinţe majore în România, în primul rând cât priveşte deschiderea arhivelor inaccesibile până atunci, dar şi în planul educaţiei şi al confruntării de ansamblu a societăţii româneşti cu un trecut traumatic”. Să nu fi ştiut aceste lucruri autorul articolului din NYT? Mă îndoiesc. Cred în schimb că, în măsura în care acesta a studiat cât de cât situaţia din ţara noastră, a putut să-şi dea seama că actorii scenei politice româneşti, în frunte cu preşedintele, una vorbesc şi alta fumează. Astfel, în vreme ce condamna comunismul, preşedintele îi făcea generali pe mulţi dintre vechii ofiţeri de securitate, pentru ca la pensie aceştia să profite de beneficii cât mai mari şi să fie practic scutiţi de orice eventuale urmări neplăcute. Condamnarea pur retorică a comunismului nu a putut provoca ea singură asanarea societăţii româneşti iar deschiderea parţială (şi dirijată?!) a arhivelor a fost masca perfectă în spatele căreia aceiaşi vechi protagonişti şi-au făcut operaţii estetice, transformându-se din nomenclaturişti şi securişti veroşi în capitalişti cu averi fabuloase şi beizadele şcolite în Occident. Aşadar, despre ce „majors consequences” ale anticomunismului băsescian vorbeşte dl Vieriţa, când politica românească – legată ombilical de lumea afacerilor – amestecă în mod indistinct şi vinovat demnitari ai vechiului regim, colaboratori ai fostei securităţi şi clienţi penali ai acestora cu opozanţi anticomunişti, ce-i drept din ce în ce mai puţini şi de o sinceritate adesea discutabilă. Condamnarea autentică, netrucată a regimului comunist, având drept efect însănătoşirea societăţii, a fost de fapt imposibilă din cauza politicii de cadre a partidelor şi în special a celui portocaliu, care a îngăduit promovarea în fruntea celor mai importante instituţii ale statului a unor figuri dubioase, direct interesate şi intens preocupate de menţinerea confuziilor morale şi de crearea altora noi, din ce în ce mai perverse şi mai lipsite de perdea. Mocirla este cuvântul care defineşte cel mai bine ambianţa politică românească iar argumente în acest sens ne furnizează în exces viaţa de zi cu zi, generatoare de lehamite, spaimă, depresie, violenţă fizică şi verbală etc.
Preşedintele Traian Băsescu este, însă, optimist, după cum a reieşit din discursul rostit ieri de domnia-sa în faţa parlamentarilor din coaliţia guvernamentală. Scurta întrerupere a unui grup de huiduitori de la balcon, anihilaţi imediat, nu a contat în corul majoritar de aplaudaci. Şi de ce să nu fi aplaudat domnii parlamentari de la putere când discursul prezidenţial a fost cu preponderenţă unul electoral în favoarea PDL? Principala ţintă au fost bugetarii, care au aflat că, de la 1 iunie, adică în prag de alegeri, li se vor reîntregi lefurile. Sunt curioasă ce bază economică are o asemenea măsură, când până acum ni s-a spus tot timpul că nu sunt bani pentru nimic din ceea ce contează în viaţa fiecărui om normal, respectiv sănătatea, educaţia, familia…

Maria Lucia MUNTEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI