Civilizaţia fricii

Eu credeam că numai regimurile dictatoriale sunt bazate pe civilizaţia fricii. Credeam că numai acolo unde există sisteme de represiune puternice, atât masele cât şi actorii sociali de la toate nivelurile ajung să se conformeze legilor în vigoare de frică. Excluzând din start morala şi conştiinţa. Credeam că numai în astfel de regimuri există regula de teroare instituţionalizată, care ţine în picioare sistemul, prin angrenajele delaţiunii şi ale deciziilor coercitive. Ei bine, m-am înşelat! Şi în regimurile democratice se procedează la fel. Acolo unde nu există o civilizaţie a moralei şi a conştiinţei, se ajunge invariabil la impunerea respectului faţă de lege tot prin frică. Şi nu ştiu cum se petrec lucrurile prin alte ţări, dar cred că la noi se poate vorbi despre o civilizaţie a fricii în toată splendoarea ei monstruoasă. La noi nimeni nu mai face nimic din conştiinţă, din bună intenţie dezinteresată, din respect pentru aproape. Tot ceea ce se face, fapte bune sau fapte rele, se face din frică. Cerşetorii, tâlharii şi infractorii de tot felul sunt împiedicaţi să ne omoare în plină stradă pentru câteva zeci de lei, din cauză că le e frică de poliţişti. Poliţiştii îşi fac datoria de frica şefilor. Tot lor le este frică (într-o oarecare măsură), să se lase corupţi, pentru că au în interior o structură anticorupţie, care veghează. Lor le este frică, însă, şi să se ia la trântă cu infractorii prea influenţi, mari interlopi, oameni politici şi oameni de afaceri, ca să nu o ia pe coajă tot de la… şefii lor, care-i protejează pe aceia. Iar structura anticorupţie care „veghează” se teme la rândul ei să ia în colimator vreun poliţist corupt, dacă acesta are „spate tare”, că apare „efectul de bumerang”.
Aşadar sunt şi unii care au ajuns atât de puternici încât nu se mai tem de poliţie. Nu-i nimic! Şi aceştia se tem de cineva: de procurori, de DNA, de SRI, de şefii lor politici, de competitori mai influenţi. Iar aceia la rândul lor se tem de propriile structuri de control şi, într-o oarecare măsură, de presă. Nu există structură şi individ în ţara asta care să nu se teamă de ceva. Chiar şi cei despre care credem că sunt deasupra oricăror temeri. De pildă procurorii se tem de şefii lor, care le iau dosarele şi le pasează altora, dacă ajung prea „în adânc” şi strică „rânduiala” corupţiei instituţionalizate. DNA-ul se teme să se ia la trântă cu nababii şi cu baronii influenţi, iar pe magistraţii de la instanţe, fireşte, îi ocolesc cu grijă, pentru că în majoritate sunt rude directe sau prin mezalianţă, prieteni, colegi etc. SRI-ul, ca şi celelalte şase sau şapte servicii secrete pe care le are Românica, se teme că ar putea rămâne fără buget suficient, aşa cum se teme de inutilitatea muncii pe care o prestează, de rapoartele blocate şi de influenţele puternicilor zilei. Dintre cei ce se află la vârful acestei piramide a fricii sunt şi unii, extrem de puţini, care chiar nu se tem de niciun om pământean, dar şi aceştia se tem de Dumnezeu. Despre astfel de oameni zicem, în general, că funcţionează din conştiinţă şi morală. Aşadar, morali sau imorali, cu conştiinţă sau fără, toţi românii se tem. Doar la noi putea apărea un proverb ca acesta: „Frica păzeşte pepenii!” Şi, culmea, văd că e încă bine. Grav este atunci când în această reţea a fricii apar rupturi. Când apar unii care nu se mai tem de nimeni şi de nimic (episodul de la vamă e doar un exemplu). Atunci totul se dă peste cap, iar dezumanizarea ia întrutotul locul civilizaţiei structurate.
Culmea e că dacă altădată credeam că o astfel de „civilizaţie a fricii” este dezumanizantă şi antidemocratică, acum nu mai cred acest lucru. E bine ca omul să se teamă de ceva sau de cineva. Căci oamenii care nu se tem de nimic sunt cei mai periculoşi. Iar asta se vede cel mai bine la clasa politică. Imediat ce ajunge un individ în parlament, începe să se murdărească şi să sfideze, iar timp de patru ani se ascunde sub imunitatea atotprotectoare. La fel se întâmplă cu orice partid ajuns la putere: începe să-şi consolideze propria reţea de corupţie, pe care o roteşte după ciclurile electorale, bazându-se pe lacunele scurtei memorii colective. Concluzia? Eu unul nu aş da votul meu decât unui partid creştin, un partid al oamenilor cu frica lui Dumnezeu. Reală, nu declamativă… Ioan HĂNŢULESCU

ELIT

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

3 Comentarii

oarecare 19 februarie 2011 at 10:49

un articol extraordinar ca intotdeauna felicitari dle Hantulescu

teo 19 februarie 2011 at 15:43

poate ca nu chiar intotdeauna,dar oricum…
si poate ca ar fi fost extraordinar daca domnia sa nu ar fi folosit ,total neinspirat, termenul peiorativ „romanica”.
rusinos!!!
ce sa mai astepti de la altii daca si ziaristii se coboara intr-atit?

rozalia sucevescu 20 februarie 2011 at 14:12

frumos articol . Am curajul sa afirm ca la ultimele alegeri prezidentiale am fost la vot / ca de fiecare data de fapt/ din simt civic,dar am pus stampila pe ambii candidati/Basescu si Geoana – al doilea tur/ si pe ultima pagina
din buletinul de vot am scris cu pixul ” nu mai am incredere in nimeni ,decat in Bunul Dumneseu” si am semnat
La momentul respectiv asa am simtit ca trebuie sa fac.Din pacate pina ajung sus toti promit luna de pe cer, dupa care.. numai interese
personale,de rudenie, de cumetrie,de obligatii, din pacate la omul de rand
nu se mai ganesc.
succes in continuoare

Comentariile sunt oprite