Blazare şi zvâc

Am din ce în ce mai frecvent un sentiment de inadecvare, de neadaptare la epocă, la vremuri. Senzaţia mi-a fost reîmprospătată recent la birou, unde suntem în toiul unui proces de recrutare de avocaţi, masteranzi şi studenţi. Criterii principale: performanţă, profesionalism, pasiune, caracter. Am primit zeci de CV-uri şi scrisori de intenţie. Din prima, am aflat că aplicantul este „o persoană dinamică, cu aptitudini foarte bune de comunicare, cu atenţie la detalii, responsabilă şi hotărâtă, capabilă să lucreze în condiţii de stres, care acordă o importanţă deosebită concretizării rezultatelor la locul de muncă”. Caracterizarea lemnos-laudativă continua, desigur, prin evidenţierea determinării candidatului şi a intenţiilor sale, pe cât de serioase, pe atât de autentice, de personale. Mi-am spus că trebuie neapărat să cunosc o persoană cu atâtea calităţi, chiar cu riscul de a dezvolta o serie de complexe în urma întâlnirii. Continuând cu următoarele scrisori, surpriza a fost însă de proporţii. Aveam de-a face nu cu o persoană excepţională, ci cu zeci de astfel de tinere speranţe. Toate dinamice, cu aptitudini de comunicare, responsabile şi în egală măsură hotărâte şi capabile de tot soiul de performanţe, văzute şi nemaivăzute. Sceptică în faţa unei asemenea coincidenţe, uşor neîncrezătoare că m-aş afla în pragul unor întâlniri providenţiale, am consultat oracolul Google, întrebând despre scrisoarea de intenţie. Desigur, primul rezultat a fost şi cheia misterului. Scrisoarea nu exprima mai mult decât intenţia unui site de resurse umane de a câştiga trafic, postând modele ale unor astfel de texte. Dar, până la urmă, ce să facă omul dacă s-a întâmplat să gândească şi să aibă aceeaşi intenţie cu colegii săi şi cu site-ul sus-citat?! De fapt, e binecunoscut că minţile sclipitoare gândesc la fel. Majoritatea textelor au fost nu numai inautentice, nespunând în fapt nimic, ci şi neîngrijite, dezorganizate, cu greşeli elementare de limbă.
Una dintre proaspetele absolvente, înainte de a proba sau de a-şi expune, cel puţin declarativ, calităţile, înainte de a ne convinge în vreun fel, m-a întrebat senină: „De când voi fi plătită şi cât? Nu de alta, dar să ştiu dacă să mai scot bani din cont”. Nu am putut să-mi reprim sentimentul instant al participării mai degrabă la o strângere caritabilă de fonduri, decât la discutarea unei potenţiale colaborări reciproc avantajoase. Într-o altă împrejurare, o domnişoară în practică, având un CV impresionant, dar expertiză inexistentă şi grave scăpări de raţionament juridic, exasperată de corecturile pe care le făcusem pentru a zecea oară în raportul de consultanţă pe care încercase să îl realizeze, mi-a replicat iritată, de o manieră ironico-tăioasă: „Spuneţi, doamna Laurenţiu, ce mai doriţi să modific?!” Era evident că pentru ea eram de o exigenţă deplasată, de neînţeles, nepotrivită cu ritmul alert în care se desfăşoară lucrurile astăzi, când nu avem timp pentru detalii. În ochii unor astfel de oameni preocuparea pentru precizie şi acurateţe e agitaţie inutilă, respectul pentru profesie şi, până la urmă, faţă de sine, semn al neadaptării la sistem, ambele fiind trăsături agasante ale unor personaje stranii, stresate şi stresante, care strică atmosfera de chill-out ce ar trebui să domnească peste tot. Profesionistul e deranjant şi obositor pentru cei din jur, iar exigenţa lui e semn de aroganţă. Pasiunea e bizară şi atrage adesea replici tendenţioase – „relaxează-te!” -, insinuând un comportament deplasat.
În ochii mei, astfel de atitudini sunt semne absolut îngrijorătoare. Blazarea, dezinteresul (aş paria că nu numai faţă de profesie), în special la o vârstă atât de fragedă, sunt de-a dreptul ciudate. În mod normal, e nepermis ca la douăzeci de ani să nu ai pasiune, entuziasm, curiozităţi, să nu ai foc, să nu ai zvâc. Cred că de multe ori suntem prea relaxaţi. Că nu forţăm limitele. Nu luptăm. Nu avem mentalitatea „where there’s a will, there’s a way”(când există voinţă, există o cale). Renunţăm prea repede, prin artificiul ţapului ispăşitor, căutând mai degrabă vinovaţi pentru insuccesul nostru decât soluţii. Dar ne plângem. Nu cred că avem vreo şansă de a deveni cu adevărat performanţi, cât timp aplicăm principiul „merge şi aşa”, iar mediocritatea nu numai că nu ne repugnă, ci, dimpotrivă, ni se pare confortabilă şi devine un ţel, un mod de viaţă.
Ioana Romana LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI