Asistenta șefă de la Secția de Infecțioase a SJUA: Despre ”pacientul ghinionist”, ”pacienta blândă şi extrem de sensibilă” şi ”domnul iubitor de literatură”

Asistenta șefă a Secției de Boli Infecțioase a Spitalului Județean, doamna Marcela Vîlcan, a postat, pe pagina sa de socializare, un mesaj emoționant în care descrie într-un mod original relaţia pe care a avut-o cu câţiva pacienţi diagnosticați cu COVID-19.

În relatarea asistentei sunt referiri la „Doamna care îl iubește nespus de mult pe Dumnezeu”, ”pacientul ghinionist”, ”pacienta blândă şi extrem de sensibilă” şi ”domnul iubitor de literatură”.

ELIT

„Una dintre pacientele care ne-a trecut pragul secției în această perioadă a fost ” Pacienta care îl iubește nespus de mult pe Dumnezeu”. Am numit-o altfel, deoarece era cu adevărat foarte credincioasă. Avea grijă ca noi, cadrele medicale, să fim mereu în rugăciunile ei și inevitabil, înainte de ieșirea din salonul în care era dânsa, ne spunea:” Domnul să fie cu voi, să vă răsplătească și să vă păzească! Vă mulțumesc!”

Era una dintre pacientele Centrului de Dializă, pacientă cu insuficiență renală cronică. A ajuns la noi alături de alți doi pacienți, o doamnă și un domn (ambii cu insuficiență renală cronică). A fost pacienta care ne-a impresionat prin bunul simț și răbdarea de care a dat dovadă pe parcursul întregii internări.

Mihail David - 2020

După trei zile, s-a luat decizia ca toți cei trei pacienți să fie transferați la Spitalul Municipal Blaj, care era spital suport în județul Alba.

Dat fiind faptul că după alte trei zile de la transferul acestora, au ajuns la noi alți șase pacienți (cinci dintre ei, având la rândul lor insuficiență renală cronică, pacienți dependenți de dializă, iar cel de-al șaselea, cadru medical la Centrul de Dializă), s-a decis readucerea la noi în secție a primilor trei pacienți care fuseseră transferați la Blaj. Era ce-i drept, mult mai comod și pentru pacienți transportul la Centrul de Dializă de la noi, față de drumul pe care îl presupunea transportul de la Blaj. Făceau dializă de două ori pe săptămână, la miezul nopții, lucru extrem de obositor pentru aceștia însă, trebuiau respectate protocoalele și circuitele altfel încât, pacienții confirmați COVID-19 să nu se intersecteze cu alți pacienți care depindeau de dializă dar nu prezentau infecție cu coronavirus, tocmai din această cauză Centrul de Dializă a luat hotărârea ca pacienții confirmați COVID-19 să facă dializa noaptea.

Printre cei opt pacienți care făceau dializă, se afla și „Domnul iubitor de literatură”, un om care m-a impresionat profund pe parcursul internării.

Inițial, l-am perceput ca fiind un om închis și rece. Îmi amintesc faptul că, atunci când am intrat în prima zi la dânsul în salon, l-am găsit stând la masă, cu laptopul în față și nu și-a ridicat privirea spre mine decât atunci când l-am rugat respectuos să se întindă pe pat pentru a-i putea recolta probe biologice de sânge și pentru a-i măsura funcțiile vitale.

În acea zi nu știam că este un iubitor de frumos, de artă, un scriitor. Am aflat în următoarele zile și i-am oferit cu drag cartea mea, cerându-i totodată un feedback real, după ce avea să o parcurgă.

Am povestit mult cu dânsul, i-am citit la rândul meu atât versurile, versuri incredibil de apăsătoare, care exprimau atât de profund suferința umană, tristețea, dezamăgirea, boala, moartea (un alt Bacovia, aș putea spune), dar și iubirea deopotrivă, văzută și cântată atât de diferit față de cum o citisem până la acesta, cât și proza frumos etalată într-un volum la care încă lucra și pe care îl aștept cu nerăbdare să îl lanseze.

Era mereu trist „Domnul iubitor de literatură”, iar starea lui mă afecta și pe mine. Încercam mereu să îi prezint frumusețea vieții, așa cum o percepeam eu însă, în cele zece zile în care a stat internat la noi, nu am reușit să zăresc pe fața acestui om nici o urmă de zâmbet.

Mereu politicos, nu uita niciodată să mulțumească pentru lucrurile mărunte pe care le făceam pentru el.

M-a surprins într-una din zile prin faptul că m-a întrebat dacă sunt eu cea care mă aflam în acel moment în salon. Întrebarea m-a luat pe nepregătite însă, în momentul imediat următor, am realizat că eram costumată și astfel eram greu de recunoscut. Dar vocea, vocea nu l-a înșelat și a știut că eu sunt acolo.

Atunci am realizat că iată, lumea ne recunoștea după voce. Vocea nu putea fi „îmbrăcată”. Ea rămânea aceeași, caldă și plăcută, încurajatoare și aducătoare de speranță în inimile pacienților. Vocea era atuul nostru, alături de mâinile care, așa cum erau ele, îmbrăcate cu trei perechi de mănuși, puteau aduce oricând o mângâiere. Mănușa nu împiedica gestul și nici simțul.
Privirea nu cred că putea fi zărită de pacienți, prin ochelarii veșnic aburiți, însă aceștia ne puteau auzi glasul și ne puteau simți mângâierea.

La câteva zile de la internare a aflat cu tristețe că atât soția, cât și părinții săi, sunt confirmați COVID-19, lucru care l-a mâhnit profund și care l-a făcut să se confrunte cu un sentiment greu, de vinovăție. Îmi spunea cu atâta amărăciune:”Doamna Marcela, am reușit performanța să îmi îmbolnăvesc soția și părinții bătrâni…” În zadar am încercat să îi explic faptul că nu are rost să se învinovățească, căci sentimentul acesta l-a măcinat mereu de atunci.

Și-a pierdut într-un final mama, fără a putea să îi fie aproape. Vorbeam des despre mama lui, care era internată la Spitalul Municipal Blaj, deoarece era cardiacă, diabetică și cu insuficiență renală cronică (fără să facă însă dializă). Colegii de la Blaj mă țineau la curent cu starea și evoluția acesteia, care nu era deloc favorabilă când, într-o seară, la puțin timp după ce am aflat că este „candidată” pentru secția de ATI, am primit un mesaj de la „domnul iubitor de literatură” prin care mă anunța sec: „Doamna Marcela, mama a murit.”

Puteam doar să îmi închipui prin ce trecea acel om…

La câteva zile de la decesul mamei, a fost externată din Spitalul de Pneumoftiziologie Aiud și soția dânsului. A fost singurul moment în care l-am simțit fericit și liniștit.

Aceasta este doar una din dramele care au atins familiile celor afectați de această boală.

Prima dintre cei opt pacienți care sufereau de insuficiență renală cronică, dependenți de dializă, care s-a externat, a fost „Doamna care îl iubește nespus de mult pe Dumnezeu”, apoi, la câteva zile după ea, restul, mai puțin „pacientul ghinionist”, care a trebuit să rămână cu noi 26 de zile. A fost cea mai lungă spitalizare pe care am avut-o până acum la pacienții infectați cu coronavirus și a fost greu atât pentru acesta cât și pentru noi deopotrivă.

Îl cunoșteam pe „pacientul ghinionist” încă din vara anului trecut, de când a fost internat la noi pentru o altă afecțiune care a necesitat de asemenea o durată de spitalizare foarte îndelungată (2 luni). Acum însă, acesta a cedat nervos în sensul în care îi vedea pe toți că pleacă, doar el trebuia să rămână.

S-a întâmplat într-o dimineață când, intrând la dânsul în salon, m-am apropiat de patul lui și ca de fiecare dată, urma să îi măsor funcțiile vitale și să îi administrez tratamentul.
„Pacientul ghinionist” s-a întors către mine și a refuzat orice colaborare, coborând din cer toți sfinții, într-un mod deloc ortodox și făcând acuze la adresa noastră cum că externăm doar pe cine vrem noi, iar pe el îl ținem tot în spital. În zadar încercam să îi explic că nu poate fi încă externat, deoarece testul lui se încăpățînează să rămână pozitiv…

Nu am reușit decât să îl enervez și mai tare altfel încât s-a „năpustit” asupra mea cu o sumedenie de injurii și cuvinte grele. A solicitat să vină un medic, drept urmare am chemat-o pe doamna doctor care se afla în acea dimineață de serviciu. Aceasta m-a rugat să o însoțesc însă am refuzat-o respectuos, spunându-i că mi-a fost suficient pentru acea zi tirul de injurii la care am fost supusă. Astfel, a intrat împreună cu infirmiera însă, fără succes.

Nu a reușit decât să fie cea de-a doua victimă, „botezată” cu cuvinte grele și de nescris aici…

Nu ne-am supărat pe el și am încercat să îl înțelegem însă, trebuie să recunosc că din acea zi mi-a fost cu adevărat teamă să intru în acel salon. S-a liniștit în următoarele două zile și a redevenit pacientul pe care îl știam din vară.

A fost pacientul pentru care m-am bucurat cel mai tare atunci când a fost declarat vindecat, după două teste consecutive negative în 24 de ore și nu am să uit niciodată bucuria din ochii acestuia pe de o parte și liniștea din sufletul meu, pe de altă parte.

Am avut printre pacienți și colegi din alte secții sau spitale din județ. Printre aceștia, o colegă care, internată fiind la noi, a aflat cu durere faptul că și-a pierdut întâi mama, apoi, la două zile distanță și tatăl, ambii diagnosticați cu COVID-19. A fost o adevărată dramă prin care a trecut familia acestei colege. Erau relativ tineri, puțin peste 60 de ani mama și cu vreo câțiva ani mai în vârstă, tatăl. Sufereau și de alte boli cronice însă cine poate spune că nu mai puteau trăi cu aceste boli ani sau poate chiar ani buni?

„Pacienta blândă și extrem de sensibilă” în sensul cel mai frumos al cuvântului, a fost o colegă dintr-un alt spital al județului. Mereu atentă să nu deranjeze și mereu cu gândul doar la familia ei, a ajuns pacientă în secția noastră cu o zi înainte de Sfintele Paști. Am găsit-o posomorâtă și îngrijorată, dar nu atât pentru ea, cât pentru cei dragi ei, fiul și soțul. Salonul în care se afla era mereu cel mai curat și mai ordonat dintre toate. Păstra totul într-o ordine desăvârșită și îți era drag să intri la ea.

Totuși, ochii îi erau mereu triști și nu se înveselea decât atunci când vorbea despre fiul ei. Era tare mândră de el și ochii îi străluceau atunci când îl aduceam în discuție. A așteptat cu sufletul la gură rezultatele celor de-acasă, iar la aflarea veștii că acestea sunt negative, a plâns de bucurie. Aceeași bucurie a trăit-o și după 15 zile când a aflat că s-a vindecat și că va merge la cei dragi ei. M-a bucurat nespus poza pe care fiul ei mi-a trimis-o seara, poză în care apăreau cu toții, în mașină, în drum spre casă. O familie reunită, după o încercare venită că un trăznet asupra lor”, a scris Marcela Vîlcan pe facebook.

JURNAL COVID-19 PACIENȚII Una dintre pacientele care ne-a trecut pragul secției în această perioadă a fost "…

Publicată de Marcela Vilcan pe Marţi, 5 mai 2020

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...