Amputare şi reprezentare

Mi-a rămas gândul la declaraţia aia a preşedintelui referitoare la cedarea masivă de suveranitate. Atunci am suferit, de-a dreptul, în virtutea unui reflex mental determinat, recunosc, de o educaţie de tip oarecum rigid, inflexibil. M-am inflamat patriotic până la gluma aia disperată cu auto-amputarea gonadelor, la ordinul căpitanului. Apoi mi-a mai trecut şi am încercat să gândesc la rece. Mi-am amintit ce mi-a spus un bun prieten de-al meu, astăzi om politic liberal, despre moşu-său care a trecut prin două războaie şi care-i spusese lui, copil fiind, după venirea la putere a comuniştilor, că „era mai bine pe vremea austriecilor”. Vorbă înţeleaptă, lăsată moştenire de la moşul-moşului… Atunci nepotul, politicianul de azi, nu a înţeles. „O să înţelegi tu, cândva…” i-a spus moşu-său. Acum prietenul meu zice că a pătruns gândul bătrânului, care trăise sub două regimuri. E o tristă realitate faptul că noi am fost mereu „sub cizmă”, cu toate declaraţiile noastre de independenţă şi suveranitate. Într-un fel sau altul, mai mereu (cu excepţia perioadei eroice a marilor noştri domnitori) alţii au fost stăpâni în ţara noastră. Mă doare să recunosc acest lucru, dar e o realitate. Şi, în acest context, am ajuns şi eu să-l înţeleg pe „moş”, care făcea diferenţa între apăsarea pe grumaz a cizmei austriece şi apăsarea celei ruseşti. Probabil cea austriacă era mai uşoară, mai subtilă, mai fină şi te lăsa să mai şi respiri din când în când, în timp ce aia rusească a apăsat până în sufletul neamului.
În acest context, cedarea de suveranitate nu mă mai inflamează. Dacă mi se lasă graiul, portul, identitatea culturală, etnică şi naţională, dacă sunt recunoscut ca cetăţean cu drepturi egale în Europa, şi dacă o voi duce mai bine decât până acum, atunci nu-mi mai pasă de o suveranitate declamativă, care nu face nici două parale în lipsa graniţelor din interiorul UE. Până la urmă, chiar state puternice precum Spania şi Italia au făcut un soi de act de cedare a suveranităţii în momentul în care au acceptat impunerea de la Bruxelles cu privire la noi măsuri de austeritate economică. Asta chiar dacă nu au cerut „pachete de salvare”, precum Grecia, Irlanda şi Portugalia. Astfel, Banca Centrală Europeană a devenit instrumentul de îngenunchere chiar şi a greilor Europei, iar această informaţie trebuie coroborată cu concluziile summit-ului Sarkozy-Merkel, unde s-a vorbit despre un „guvern” al zonei euro. Cât despre România şi Bulgaria, în cazul nostru există o propunere a Comisiei Europene de a ni se trimite asistenţă, pentru a ne învăţa cum să cheltuim banii europeni. Sofia a acceptat propunerea, Bucureştiul ba. Deocamdată. Aşadar, e OK, căpitane! Poate e chiar mai bine aşa. Chiar dacă e vorba despre o nouă amputare. Doar atât că aceasta nu trebuie să afecteze gonadele noastre naţionale, ci excrescenţele inutile, precum Parlamentul şi Guvernul României. În contextul cedării de suveranitate, fireşte că amputăm ceea ce ne este inutil şi dăunător, prin urmare Parlamentul şi Guvernul. Din Parlament să se selecteze câţiva (pe criterii de reală competenţă) care să ne reprezinte în Parlamentul ce se va afla la Viena, Bruxelles sau cine ştie unde. Iar în loc de Guvern care să aplice ce se hotărăşte acolo, să vină experţii străini, care n-au neamuri, cimotii, găşti şi amici în ţară, pe care să-i căpătuiască prin jocuri de culise, prin sfidare, abuz şi corupţie pe faţă.
Problema este că, în acest caz, ce rol mai are şi căpitanul corabiei româneşti? De reprezentare? Păi ca reprezentare şi ca dialog cu mai-marii Europei, nu vă supăraţi, e mai potrivit Regele Mihai, decât căpitanul Traian. Aşa fonfăit cum se spune că este, Regele e totuşi un cap încoronat, înrudit cu jumătate din monarhii europeni, cu care vorbeşte de la egal la egal.
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI