Albaiulian cu patru clase primare a publicat prima carte de poezii, la vârsta de 76 de ani

„Mi-a plăcut Eminescu şi Goga însă când eram mai tânăr nu avea timp să-i citesc pentru că mergeam slugă la animale, la un gospodar tare cumsecade”, a spus Gligor Vinţan, un pensionar în vârstă de 77 de ani, care a publicat anul trecut prima carte de poezii, denumită Epopeea tracilor.

Născut la 29 ianuarie 1937, în localitatea Berghin din Alba Iulia, Gligor Vinţan a parcurs în copilăria sa doar patru clase primare, începute la vârsta de 9 ani, şi o şcoală profesională, fiind mai apoi de profesie dulgher. Lipsa şcolii nu a fost un impediment pentru Gligor să dea frâu imaginaţiei şi să scrie poezii şi chiar dacă nu se ridică la înălţimea aşteptărilor criticilor literari este de apreciat cum un om la vârstă lui, scrie aproximativ 2-3 poezii, în fiecare zi, în timp ce aşteaptă să vină poştaşul cu pensia. „Când scriu poezii mă inspir din evenimentele pe care le trăiesc în viaţa de zi cu zi. Am ieşit la pensie şi stând la bloc, neavând altă ocupaţie, mă încarc pozitiv în timp ce scriu”, a spus acesta.

Cartea publicată înscrie în paginile ei o amplă reflecţie asupra trecutului, prezentului neamului nostru şi asupra vieţii în general.

„Există

Există fericire, există Dumnezeu!

Eu port a lor icoană în cald sufletul meu

Mă-nchin lor cu iubire şi le mulţumesc,

Cu fapta şi cu gândul, smerit eu îi iubesc”

Muncit cu toate, de-a lungul existenţei personale, în înşiruirea activităţilor umane din vremuri vechi, este în măsură să strecoare un sfat pentru contemporani:

„Doar cosaşul taie iarba, dimineaţa pe răcoare,

Ştie el ce ştie bietul: ziua-i cald şi-i prea mult soare

Şi iarba se taie greu, coasa nu te mai ascultă,

Le-ai lăsa pe toate baltă şi ai vrea să bei cucută”.

Parcurgând istoria românilor, din 1937, autorul nu trece nepăsător peste conduita imorală a conducătorilor ţării.

„Am ajuns la monarhie şi-o privesc aşa, cu milă,

Căci, cum o prezintă unii, mi-este greaţă şi mi-e silă.

O ridică mult în slabă, cu merite şi-osanale,

Eu o simt cum am purtat-o-n sentimente personale.

Ce moşii erau atunci, doar câţiva le stăpâneau,

Cei bogaţi au fost stăpânii, opincarii le munceau,

Cu drepturile dezlegate de monarhica putere,

Cei mai mulţi au fost săracii, cei puţini aveau avere.

Autor a mii de poezii, Gligor Vinţan i-a dedicat câteva rânduri şi mentorului său, Mihai Eminescu.

„Cuget de iubire, dragoste nestinsă,

Geniu fără seamăn, viaţă necuprinsă

Dor fără de margini, visuri nesfârşite

Stau de veghe veşnic în versurile-ţi sfinte”.

Nu a uitat nici de ţara lui mult iubită, în care a trăit atâţia ani

O, tu, mândră comoară a sufletului meu,

Eşti mamă, eşti tată şi sfânt Dumnezeu

Ţie, ţara mea dragă, în care eu trăiesc,

Îţi jur credinţă sfântă şi-veci eu te slăvesc!”

Cartea a fost publicată în 200 de exemplare, iar autorul o împarte cu dragă inimă la rude, prieteni şi cunoştinţe, la care le dedică ocazional câte o poezie.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI