5 februarie 2021| Se împlinesc 68 de ani de la moartea marelui om politic Iuliu Maniu. „Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”

Astăzi, 5 februarie 2020, este o zi tristă pentru toți cei care apără și au ca model principiile și valorile adevărate ale acestui neam.  Se comemorează moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui patriot român, unul dintre principalii artizani ai Marii Uniri, Iuliu Maniu.

Marele lider țărănist e unul dintre singurii conducători ai României care și-a respectat principiile până la capăt: „Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”.

Iuliu Maniu s-a născut în anul 1873 în satul sălăjean Bădăcin. Tatăl său, Ioan Maniu, era fiul Elenei Bărnuțiu, sora marelui luptător pașoptist Simion Bărnuțiu. Ioan Maniu a crescut în casa unchiului său. El s-a căsătorit cu fiica vicarului greco-catolic Demetriu Coroianu, Clara. Aceasta era sora redactorului Memorandumului din 1892, Iuliu Coroianu. El care a fost căsătorit, la rândul său, cu Dorina Rațiu, fiica lui Ioan Rațiu, conducătorul Partidului Național Român din Transilvania și șeful mișcării memorandiste.

Iuliu Maniu a urmat cursurile școlii primare din Blaj, apoi pe cele ale Liceului Calvin din Zalău. El a urmat studii de Drept la Cluj, Budapesta și Viena și a devenit doctor în Drept, la fel ca și tatăl său. Întors în Transilvania, el s-a stabilit la Blaj, unde a devenit avocatul Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, din anul 1898 până în anul 1915. În paralel, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Societății Academice “Petru Maior“ și, la doar 24 de ani, a devenit membru în conducerea Partidului Național Român. În anul 1906, el a fost ales deputat în Parlamentul din Budapesta din partea circumpscripției Vințu de Jos. În contextul în care Iuliu Maniu a refuzat să semneze un angajament de credință față de Austro-Ungaria, după izbucnirea Primului Război Mondial, el a fost înrolat în armata imperială și trimis să lupte pe frontul din Italia, deși, în calitate de avocat al Mitropoliei, era scutit de încorporare.

În anul 1918, în contextul destrămării Imperiului Austro-Ungar, Iuliu Maniu a dezertat de pe front și a revenit în Transilvania. În toamna lui 1918, el a plecat la Viena, unde, cu ajutorul generalului-baron Ioan Boeriu, a reorganizat militarii români din armata austro-ungară, care au format Marele Sfat Militar Român. În toamna acelui an, militarii comandați de Iuliu Maniu rămăseseră singura forță organizată din Viena, capabilă să se opună încercărilor de bolșevizare. Cu acordul noilor autorități austriece și cehoslovace, soldații români au ocupat Viena și Praga. După restabilirea ordinii, Iuliu Maniu i-a îmbarcat pe militarii români și a pornit, cu ajutorul trenurilor militare, spre Transilvania.

A ajuns la Arad în noiembrie 1918, când erau în toi tratativele dintre reprezentanții românilor ardeleni și ministrul minorităților din Ungaria, Oszkar Jaszi, care încerca să îi convingă pe românii ardeleni să accepte o soluție federalistă, care să păstreze Transilvania alături de Ungaria. Iuliu Maniu a pus capăt acestor tratative, apoi s-a implicat în organizarea Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Iuliu Maniu a făcut parte din conducerea Marii Adunări Naționale, apoi, în data de 2 decembrie, a fost ales președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, care urma să gestioneze administrația provinciei până la deplina sa integrare administrativă în Regatul României. Iuliu Maniu a deținut, în paralel, și portofoliul de ministru de Interne în cadrul Consiliului Dirigent. Activitatea Consiliului Dirigent a fost brutal întreruptă la 4 aprilie 1920, prin decizia Guvernului de la București, condus de generalul Alexandru Averescu, un erou al Primului Război Mondial, însă un politician total neinspirat. Printre altele, el a ordonat retragerea armatei române la sud de Tisa și a abandonat astfel Cehoslovaciei teritoriul românesc al Maramureșului istoric.

În acest context, Iuliu Maniu a decis să transforme partidul său dintr-o forță politică regională într-una de anvergură națională. În anul 1926, el a unit PNR cu Partidul Țărănesc, condus de Ion Mihalache, cel care avea să devină unul dintre cei mai fideli prieteni ai săi.

Ulterior, cu noul PNȚ au fuzionat și alte formațiuni politice, precum Partidul Conservator Democrat, fondat de Take Ionescu, precum și Partidul Național Democrat, condus de Nicolae Iorga, sau Partidul Țărănesc din Basarabia, condus de Constantin Stere. Iuliu Maniu a fost președinte al PNȚ între 1926 – 1933 și 1937 – 1947.

Astfel, Iuliu Maniu a format o forță capabilă să învingă în 1928, monopolul politic instaurat de PNL. Iuliu Maniu a devenit de trei ori prim-ministru al României, însă mandatul său a fost zguduit de Marea Criză Economică din 1929 – 1933. El a acceptat în acest context întoarcerea în țară a celui care avea să devină Regele Carol al II-lea și care l-a “răsplătit“ pe Iuliu Maniu prin încurajarea a numeroase dizidențe care au slăbit forța PNȚ, precum cea a dr. Nicolae Lupu sau cea a dr. Alexandru Vaida-Voevod. Iuliu Maniu a devenit, astfel, cea mai puternică voce a Opoziției față de Regele Carol al II-lea, care a instaurat, în anul 1938, un regim autoritar. De asemenea, el a fost liderul Opoziției față de regimul legionar, apoi față de dictatura militară a lui Ion Antonescu.

Marele om politic s-a numărat printre cei care au pus la cale lovitura de stat din 23 August 1944, în care meritul principal i-a revenit Regelui Mihai I. El s-a opus comunizării țării, începută prin instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, la presiunea sovieticilor. Iuliu Maniu a condus PNȚ la victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946, care, însă, au fost falsificate de către comuniști. PNȚ a fost interzis, iar Iuliu Maniu a fost arestat în 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău. Este vorba de un complot pus la cale de comuniști. O parte dintre liderii PNȚ, inclusiv Ion Mihalache, au fost îndemnați să evadeze din România cu ajutorul unui avion, pentru a forma un Guvern în exil. Au fost însă arestați.

Iuliu Maniu a fost acuzat de înaltă trădare. Procesul politic care i-a fost înscenat a început la 29 octombrie 1947 și s-a încheiat la 11 noiembrie 1947. El a fost condamnat la închisoare pe viață. Inițial, a fost închis în Penitenciarul Galați. Apoi, în 1951, împreună cu Ion Mihalache și cu alți fruntași țărăniști, a fost transferat în temnița de la Sighetu Marmației, locul unde bolșevicii au exterminat o mare parte a elitei României interbelice. Bolnav și flămând, Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953. Probabil, trupul său a fost îngropat în Cimitirul Săracilor, pe malul înghețat al Tisei.

Ultimele clipe

Cauzele decesului lui Iuliu Maniu sunt multiple, scrie site-ul istorie-pe-scurt.ro Hrana proastă şi puţină pe care o primeau deţinuţii politici, inclusiv Maniu care avea aproape 80 de ani, a contribuit la slăbirea fizică a tuturor celor închiși la Sighet. Ca în cazul deţinuţilor din lagărele naziste, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, în speranţa că se vor stinge mai repede. Supa era cel mai adesea apă chioară, rareori mai plutea câte o mică legumă. Delicatesă era o bucățică tare de buză păroasă de vită. Cardinalul Iuliu Hossu relatează că medicul închisorii nu a oferit vreun de tratament medical suferinzilor. Uneori, cei grav bolnavi obţineau câte o îmbunătăţire a regimului alimentar. De exemplu, primeau cartofi. Ioan Suciu, „episcopul tineretului”, a primit hrană puţin mai bună decât cea pe care o primeau deţinuţii obişnuiţi abia în momentul în care corpul său nu o mai putea asimila. La toate acestea se adăuga frigul accentuat de zidurile groase ale vechii închisori austriece, gerul din nordul României devenind deseori ucigător. Celula lui Iuliu Maniu de la parter își arată și azi, în cadrul muzeului, toată hidoşenia. Un pat de fier, cu o saltea deşirată, cu zăbrele groase, întunecată şi cavernoasă – acesta este aspectul celulei în care, în februarie, frigul devine mortal. Iuliu Maniu era cât pe ce să aibă o soartă similară cu ceilalți deținuți: să treacă la cele veşnice fără să aibă măcar o lumânare la cap sau să fie cineva lângă ei care să rostească o rugăciune.

Nicolae Haralambie Carandino (1905-1996), jurnalist și fost coleg de detenție cu marele țărănist își amintește: ”Iuliu Maniu suporta în închisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie. Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Conştient că moare, privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit le-am auzit discret: «Ce frumoasă femeie era Clara!» (iubita din tinereţe a lui Maniu). Câtă tristeţe te cuprinde şi numai la aceste cuvinte intime ale marelui Om care a sacrificat totul pentru a putea să-şi îndeplinească destinul faţă de patrie…”.

„Am avut un regim odios, fără cearceafuri, fără perine cu saltea de paie curată”. Pe Carandino l-au mutat paznicii cu Maniu ca să-l îngrijească. „Îmbătrânise”. Ultima plimbare la aer s-a desfășurat scos de subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi un alt coleg, Bornemisa. Preotul greco-catolic, Alexandru Raţiu, l-a informat pe Carandino prin „ţeava de calorifer” , despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că în noiembrie (1952) va intra în celula lui Maniu. Cu ajutorul unui paznic bihorean Pascu Florian – numit de deţinuţi Picolo – preotul a intrat în grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte slăbit”. „Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor”.

Gheorghe Raţă, un alt fost deţinut de la Sighet spune: „Badea Iuliu – cum i se adresau cei apropiaţi – avea aproape 80 de ani, a stat în celula igrasioasă şi rece de la Sighet, care i-a instalat în organism un reumatism poliarticular acut, făcându-i imposibile mişcările şi chiar ridicarea din pat. De aceea a făcut numeroase escarte care s‑au infectat, au devenit purulente şi mediu de înmulţirea viermilor, ceea ce l-a determinat pe comandant să apeleze la un voluntar gata să-l îngrijească, urmând, deci, să împartă aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu”. A răspuns apelului Ioan Raţă Tarciz, care a stat în aceeaşi celulă cu Maniu timp de şase luni, îngrijindu-l cu multă dragoste şi devotament, curăţindu-i rănile şi ajutându-l să le vindece, cu toate că acesta a continuat să fie imobilizat la pat din cauza slăbiciuni.

Preotul Alexandru Todea spune: „În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că Maniu e foarte grav bolnav şi că el crede că e vorba de sfârşit şi vrea să se mărturisească. Profitând de un gardian bun, după ce Maniu s-a pregătit, în prealabil, spunându‑şi rugăciunea, am ridicat năframa cu mătura în mâna stângă şi am ţinut-o în loc de toiag arhi­e­resc şi am spus cuvintele: «Dom­nul Dumnezeul şi Mân­tui­torul nostru, Iisus Cristos, cu darul şi îndurările iubirii, să vă ierte, domnule Maniu, de păcatele dumneavostră, iar eu, ne­­vred­­nicul preot, prin puterea care mi s-a dat, vă iert de toate pă­­catele. În numele Tatălui, al Fiu­­lui, al Sfântului Spirit, Amin!»”.Iuliu Maniu a murit pe 5 februarie 1953.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI