156 de ani de la Unirea Principatelor Române. Bătălia pentru Basarabia…

Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis ar fi trebuit să întreprindă, la sfârşitul acestei săptămâni, o vizită oficială în Republica Moldova. O vizită oficială dar şi simbolică, plină de semnificaţii, pentru că tot la sfârşitul acestei săptămâni românii aniversează 156 de ani de la Unirea Principatelor Române, a Valahiei cu Moldova, dar fără Basarabia răpită de Rusia în 1812. O vizită care a fost însă amânată, ca şi aceea fulger a premierului Victor Ponta, pentru că la Chişinău apele politicii erau încă tulburi şi nu se reuşise alegerea unei conduceri a Parlamentului şi validarea unui guvern orientat spre integrarea europeană, parcurs susţinut de România şi de preşedintele nostru. Până la urmă soarta Guvernului s-a dezbătut la… botul avionului, în sala VIP a Aeroportului Internaţional Chişinău, unde o delegaţie a Uniunii Europene s-a întâlnit cu liderii partidelor pro-europene. Până atunci şefii celor trei partide pro-europene, Partidul Liberal Democrat din Moldova, Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Liberal nu au ajuns la o înţelegere privind formarea unei coaliţii de guvernare, astfel că la Chişinău se conturează tot mai mult un guvern PLDM-PD, susţinut de comuniştii lui Vladimir Voronin. Cel care se ocupă de negocierile cu vechii comunişti este liderul Partidului Democrat, Marian Lupu (vorba aceea, lupu îşi schimbă părul dar năravul ba!), care a şi bagatelizat vizita lui Klaus Iohannis atunci când a declarat: „Situaţia din Republica Moldova este treaba Republicii Moldova. Poporul este suveran clasei politice, restul sunt derivate. Noi muncim, noi negociem şi încercăm să identificăm o formulă de guvernare nu pentru domnul Iohannis, nu pentru Europa, Rusia, America sau Africa”. Singurii care susţin fără ocolişuri parcursul european al Basarabiei şi unirea cu România sunt liberalii conduşi de Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, un mare român şi prieten al Alba Iuliei istorice de la 1 Decembrie 1918.

Citeşte şi: primul Parlament al României

În aceste condiţii este clar că în Basarabia, alias Republica Moldova, şi-a vârât din nou coada Rusia, care, aşa cum a făcut-o mereu în istorie, a considerat Balcanii şi mai ales Ţările Române şi gurile Dunării un spaţiu al intereselor sale şi o ţintă strategică pe care şi-a dorit să o atingă de la ţarul Petru cel Mare şi care acum, în vremea ţarului Putin, vrea să bage Moldova în Uniunea Euroasiatică. De aceea, cam la fiecare douăzeci de ani, Rusia declanşa o bătălie, un război cu un alt mare imperiu, cel otoman, pentru stăpânirea zonei de influenţă în Estul şi Sudul Europei. Aşa s-a întâmplat şi între anii 1853 – 1856, în războiul Crimeii, purtat între Rusia pe o parte şi Imperiul Otoman, sprijinit de această dată de Franţa, Anglia, Austria, Sardinia pe de altă parte, care vroiau şi ele să-şi impună influenţa în zonă. Războiul Crimeii s-a încheiat prin Congresul de Pace de la Paris care avea să hotărască şi soarta Principatelor Române şi viitorul lor. În acest sens, Tratatul de Pace semnat la Paris prevedea înlăturarea protectoratului rus asupra Valahiei şi Moldovei, menţinerea suzeranităţii otomane, dar sub garanţia marilor puteri europene. Poarta otomană se obliga să respecte administraţia naţională şi autonomia principatelor. Dar cea mai importantă hotărâre o reprezenta convocarea de Adunări (Divanuri) ad-hoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări, potrivit dorinţei românilor. Alegerile care au avut loc s-au soldat cu o majoritate unionistă în ambele divanuri ad-hoc.

Citeşte şi: Mos Ion Roată si Unirea

Lucrările Adunării Ad-hoc a Moldovei, cu participarea a 34 de mari proprietari, 17 mici proprietari, 31 deputaţi orăşeni şi 17 deputaţi ţărani, aveau să fie marcate de marele om politic şi înţelept patriot, Mihail Kogălniceanu, care a prezentat un proiect de rezoluţie ce cuprindea dorinţele fundamentale ale românilor „moldoveni” şi în care se arăta: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită va face fericirea generaţiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire firească, legitimă şi neapărată, pentru că în Moldova şi Valahia suntem acelaşi popor omogen, identic, ca nici altul, pentru că avem acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi istorie, aceiaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi în sfârşit aceiaşi misie de îndeplinit!” Rezoluţia a fost votată cu 81 de voturi contra 2 şi prevedea între altele unirea într-un singur stat, sub numele de România, prinţ străin, ereditar, dintr-o familie domnitoare europeană, neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ şi constituţional. Şi Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti, cu participarea a 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de deputaţi orăşeni şi 15 deputaţi ţărani, a votat o rezoluţie asemănătoare celei moldovene. Rezoluţia şi raportul asupra rezultatelor aveau să fie înaintate de comisarii europeni (aceiaşi veşnici comisari, fie ei din Vest sau din Est) Conferinţei de la Paris a reprezentanţilor celor 7 puteri garante (Anglia, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) care hotărăsc că cele două ţări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă, guvern şi adunare legiuitoare proprie. Convenţia de la Paris devine Legea fundamentală a ţării (în vigoare până la 1864) luând locul Regulamentelor organice. Marea surpriză, soluţie sau găselniţă tipic românească o constituie faptul că nicăieri în cuprinsul Convenţiei nu se prevedea şi nu se preciza explicit faptul că în ambele ţări nu putea fi ales domnitor, principe, una şi aceeaşi persoană. În consecinţă, prin actul politic al dublei alegeri al lui Alexandru Ioan Cuza nu se încălcau prevederile Convenţiei de la Paris, această speculaţie fiind o certă victorie politică rar întâlnită în istorie a oamenilor politici de atunci, fie ei liberali sau conservatori. Aşa a ajuns domn în Moldova şi Ţara Românească chipeşul colonel Alexandru Ioan Cuza, un mare om de stat, care dincolo de defectele şi slăbiciunile sale (pentru sexul frumos şi mai ales pentru Maria Obrenovici, care i-a şi dăruit doi fii pe care acesta i-a recunoscut) a manevrat cu abilitate printre puterile europene îmbinând persuasiunea cu politica faptului împlinit, astfel că după trei ani, la 24 ianuarie 1862, a reuşit să impună un singur guvern, un singur parlament şi o singură Capitală, la Bucureşti (care era atunci de trei ori mai mare ca şi Iaşiul). Din acest moment exista cu adevărat România.
Ca domnitor şi şef de stat, primul nostru şef de stat, Al.I. Cuza, a impus, alături de principalul său sfetnic şi colaborator, Mihail Kogălniceanu un vast program de reforme ce au aşezat administraţia, justiţia, învăţământul, armata şi biserica pe baze noi, moderne, europene. S-au pus atunci de fapt temeliile civilizaţiei româneşti, România, mai mult balcanică şi fanariotă orientându-se spre valorile occidentale de civilizaţie. Reforma agrară şi secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor au reprezentat prefaceri cu adevărat radicale, revoluţionare care l-au făcut iubit şi stimat de popor, dar, în acelaşi timp i-au strâns şi coalizat împotriva lui pe marii proprietari de pământ, liberali sau conservatori, care nu s-au înţeles deloc, dar care, susţinuţi de armată au dat lovitura de stat  din 11 februarie 1866, prin care Al.I. Cuza  a fost detronat şi obligat să părăsească ţara.
Acum, la aniversarea şi sărbătorirea a 156 de ani de la Mica Unire dincolo de euforia şi bucuria momentului, constatăm că o parte a Moldovei noastre istorice, aceea a lui Ştefan cel Mare, continuă să fie ocupată, răpită din trupul României. Basarabia, aşa cum au botezat ruşii Moldova dintre Prut şi Nistru, trece din nou prin clipe grele, odată cu ocuparea Crimeii de către armata Rusiei şi cu ofensiva tot mai sângeroasă din partea de est a Ucrainei. Un nou pericol ameninţă România şi ţările din Europa de Est, în special din Balcani, pe care Rusia, conform Testamentului lui Petru cel Mare vrea cu orice preţ să le domine politic dar mai ales economic, astfel ca Marea Neagră, începând cu gurile Dunării, să devină un lac rusesc. Zăngănitul armelor şi bubuitul tunurilor ameninţă din nou România şi mai ales Basarabia, Republica Moldova, unde se dă o luptă politică pe viaţă şi pe moarte pentru ca acest străvechi pământ să rămână un fel de gubernie, de oblastie, asimilată celorlalte provincii şi ţări din noul imperiu al ţarului Putin, botezat Uniunea Euroasiatică. Să sperăm că forţele proeuropene, ca şi noul preşedinte al României, vor reuşi să oprească tăvălugul rusificării zonei, a Balcanilor, unde Bulgaria, Serbia şi mai nou Ungaria, au devenit tot mai ataşate şi apropiate de Rusia, care, obligată de sancţiunile impuse de Uniunea Europeană şi statele NATO caută noi sfere de influenţă şi mai ales noi pieţe de desfacere, pentru a ieşi din criza prin care trece. Şi cum astfel să o facă decât cum a făcut-o mereu, prin războaie, urmând modelul pe care îl practică şi alte mari superputeri militare ale lumii, inclusiv sau mai ales SUA. Oricum, bătălia pentru Basarabia continuă şi să sperăm că forţele unioniste, europene vor triumfa, dacă vor fi ajutate mai mult şi de România, dar şi de Uniunea Europeană, pentru că integrarea are prea multe furci caudine prin care iată şi noi, după aproape 8 ani de la admiterea în UE nu am reuşit să le străpungem sută la sută! Mai uşor deci spre Est decât spre Vest! Cert este că nu este corect, nici drept, nici  just ca pe harta Europei Unite să existe două state româneşti, România şi Moldova, aşa cum nu au putut exista decât vremelnic două state germane. Şi dacă în 1990 am ratat unirea lor, să sperăm că vom reuşi să o facem acum pentru ca în Uniunea Europeană să se regăsească şi să trăiască în deplină unitate, tot neamul românesc!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI