Trădare de moşie

O constatare alarmantă, ireală, neavenită ne-a trezit un sentiment apăsător, greu de stăpânit, ce se întoarce mereu pe buze cu aromă de blestem, neîmpăcare, trădare de moşie.
Ca să-l stăpânim cât mai exact am dat o „fugă” cu maşina prietenului meu I.S. până la graniţa a trei judeţe. Şi sentimentul a coborât în picioare precum plumbul, sufocându-ne clipa, lumina privirii care se încărca de tunete şi fulgere. Şi ne-am întrebat: Doamne, cum e posibil că în mai puţin de 20 de ani hoarde financiare, oculte, false prin arborele genealogic să dea năvală pe mii de hectare de pământ românesc, să cumpere cu nemiluita terenuri prin văi, grădini, fâneţe, să devină insule particulare peste care doar pasărea dacă mai are voie să treacă. Cumpărătorii, proprietarii de azi, mai ales din Ungaria, Austria, Italia, Grecia, Ucraina, Serbia, dar şi din ţări arabe, Turcia, Bulgaria, Elveţia, Portugalia, Spania etc. au dat cu banul şi le-a sărit în palme lejeritatea legislativă a vânzării din patrimoniul natural al ţării. Ei îşi râd în barbă, ne privesc de sus, pentru că încet, încet ne vom trezi cu mai mult de jumătate din pământul românesc trecut în mâini delapidatoare. Îmi vine să cred că se duce o anume politică de acaparare a teritoriului românesc de către ruginite imperii, pentru care acest troc „comercial” înseamnă o prelungită gură de oxigen, adică o refacere paşnică a moşiilor de altădată. Ţi-e milă să vezi că aceste terenuri sunt nelucrate în proporţie de 90%, că se întăreşte alt imperiu: al îmburuienirii. Şi, dacă adăugăm acestora celelalte câteva milioane de ha de pământ nelucrat, avem dintr-o dată cruzimea, tragismul gliei strămoşeşti.
Teritorii întinse stau sub semnul caniculei, cu obrajii crăpaţi până în adânc, ca strigătul spre guvernare, spre Palma Ţăranului ce nu se mai întoarce, pentru că i s-a băgat pumnul neputinţei în gură. Plânge hotarul satelor, cătunelor, comunelor, plâng înstrăinatele „cumpărături” la capătul cărora de obicei stă scris: „Proprietate particulară”, sau poartă un nume pe o tăbliţă de lemn. Şi mai privim cu jind la această destrămare spre tiradele devastatoare ale unui minister ce nu iese din anonimat, să dea cu pumnul în masă, să readucă bogăţiile legumo-fructifere, animaliere de altădată, lăsându-ne pradă unori importuri injectate cu euro, fără niciun gust, dar cu preţuri aberante. Deocamdată, că o recunoaştem, că nu vrem, tot satul întreţine oraşul într-o proporţie covârşitoare. Am zăbovit spre Buru, Colţeşti, Rimetea şi ne-au fulgerat salvele de vile ungureşti, acaparatoare de spaţii privilegiate, ca şi la Râmeţ, de altfel, sau pe alocuri prin Munţii Apuseni, pe Someşul Rece, Iara, Mărişel. Minunat! În curând nu vom mai auzi grai românesc. Ce legi! Ce vremuri contorsionate! Ce lipsă de respect pentru pământul care te-a născut! Deţinem scrisori prin care ni se relatează uşurinţa cu care s-au vândut aceste mii de hectare, şpaga care s-a luat, înlesnirile de care s-a beneficiat. Un lucru ne obligă la adevăr: până unde ne vindem şi cămaşa de pe noi? Şi dacă o facem ce mai aşteptăm de la viitor? Să ne trezim că vom plăti chirie pentru casa în care locuim, pentru satul în care ne-am născut, pentru putrefacţia morală a unor foşti din societatea românească! Groaznic! Aşa se poate pierde o ţară! Paşnic! Pe mulţi bani! Cu ochii închişi!
Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI