Ţara ca „Sintagmă învechită”

    Aşadar, dragi români, la 1 noiembrie 2011, la Alba Iulia, nimeni (înafară de ziarul „Unirea”) n-a mai pomenit de intrarea voievodului unificator, Mihai Viteazul, cel ce aducea cu sine armata trudită şi jertfelnică a primei uniri a românilor, unire ce-a dezlegat limba locuitorilor majoritari în Transilvania. Statuia lui Mihai Viteazul din Cetate, mai singură ca niciodată pe ici-colo, lăsându-şi înafară uluitoarea jenă patriotică, acel sentiment al ocrotirii şi promovării istoriei românităţii măreţie şi strălucire. Nici măcar o floare, un surâs de recunoştinţă n-au înveşmântat Cetatea, tot mai austricizată. Motivaţia că acolo, în preajma statuii se lucrează, se dezechilibrează şi echilibrează evenimente ale propriei noastre existenţe, nu stă în picioare, pentru că o aniversare de-o asemenea importanţă se putea face şi în aer liber, între Muzeu şi Sala Unirii, pe platforma Obeliscului, în secţia Muzeului Naţional al Unirii, la Universitate sau în Catedrală. Dar nu a fost să fie. Este una dintre cele mai jignitoare clipe pentru istoria contemporană. Nu există scuze! Doar acuze! Cine se bucură? O, dar de ce ne întrebăm? Să gândim puţin mai departe, aşa cum a fost o delăsare inadmisibilă cu 1 Noiembrie, tot aşa poate veni rândul lui 1 Decembrie, aura Marii Uniri a românităţii. Se poate, nu? Probaţi circumstanţe ale clipei: Harghita şi Ţinutul Secuiesc, scoaterea din Constituţie a sintagmei „stat naţional”, autonomia cu orice preţ a unor teritorii din Transilvania, goana după eliminarea românilor din acele ţinuturi, din şcoli, universităţi, servicii, administraţie, radio, televiziune. Culoarea viitorului acestora se vrea de nuanţa steagului maghiar. Ce probe mai vreţi? Suntem atacaţi în sfinţenia numelui de iubire de moşie, în alfabetul lăsat moştenire în tot ceea ce avem mai aproape de suflet. De dragul puterii aşteptăm să fim îngenuncheaţi. Parlament, guvern, Cotroceni – nu poate ajunge triunghiul trădării, vânzării de ţară, de teritorii. Ele trebuie să lumineze soarta poporului român, statornicia noastră în lume prin credinţă, demnitate, înţelepciune. O naţie se iubeşte, nu se dezbină. În acest punct cumplit se aflăm. Suntem cufundaţi în mâhnire, deşi facem, pe bună dreptate, pe moştenitorii. Politicieni, înainte de toate sunteţi fiii acestei patrii, aşa trebuie să rămâneţi. Politica-i haină care se uzează, iubirea de patrie, altarul vieţii din sânge. Nu scăpaţi momentul de a fi înţelepţi, dârji, curajoşi, să ţineţi cu poporul dacă nu vreţi să rătăciţi pentru totdeauna. A trecut 1 Noiembrie dezarmant! Sperăm să nu urmeze 1 Decembrie, la fel de… Să fim cu ochii  pe ţara din noi. Ea trebuie să rămână veşnică. Prin fiecare dintre noi. Aţi auzit: ţara, iubirea de moşie, numele şi prenumele nostru, bogăţiile, Constituţia, legile noastre au ajuns deja „sintagme învechite” ca şi „statut naţional”: când te gândeşti că un parlamentar ungur, şi-un Prigoană, ne prigonesc că avem noi lumina, naşterea, marile cuceriri şi virtuţi.
Cum v-aţi simţit când o gură spurcată a împroşcat cu noroi temelia României? Desigur, aţi ţinut capul aplecat. Faceţi parte din „putere”. Vă implorăm: Treziţi-vă – până nu-i prea târziu.
Prof. Ioan de Alba Iulia

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI