Scumpete mare, mon cher!

După ce o mare parte a românilor, bugetari sau nu, şi-au văzut salariile tăiate, iată că şi primăvara nu prea aduce nimic bun pentru noi. Viaţa oamenilor de rând devine tot mai grea, cu banii număraţi, până la ultimul leuţ, de la un salariu la altul sau de la o pensie la alta. Totul cade sub zodia unui cenuşiu pe care nimeni nu-l mai credea posibil după decembrie 1989. La fel ca în anii ’80, în timp ce la televizor oficialii susţin, sus şi tare, că au îndeplinit planul (angajamentele luate faţă de FMI), că au depăşit criza şi că românii o duc tot mai bine şi pentru asta ar trebui să le fie recunoscători, realitatea arată cu totul altceva: magazine tot mai goale de cumpărători, mâncarea, benzina şi căldura – mai scumpe, veniturile mai mici. Tristă este, însă, lipsa de speranţă care se oglindeşte tot mai mult în privirile oamenilor de pe stradă. Ce ar putea să creadă ei din moment ce am ajuns campioni europeni la scumpirea produselor alimentare de bază? Am ajuns să privim neputincioşi cum fiecare început de lună vine cu scumpiri la combustibili, ceea ce înseamnă că preţul alimentelor creşte continuu, zi de zi. Pâinea noastră cea de toate zilele s-a scumpit de aproape 3 ori într-un an, la fel şi făina, restul alimentelor de asemenea. Cine s-ar fi gândit în urmă cu 2 ani, când benzina era 3,5 lei litrul, că acum va ajunge la 6 lei? Consiliul Concurenţei controlează, dă din cap a neputinţă şi sarabanda scumpirilor merge mai departe. Disponibilizările curg, în timp ce numărul şomerilor scade de la o lună la alta, surprinzător şi greu de înţeles acest paradox! Degeaba se chinuie umilul Emil Boc să ne explice că acum, acum, ieşim din criză, din recesiune sau ce-o mai fi ea, cât timp românul de rând nu simte asta în buzunarul lui! Ori de câte ori apare întrebarea de ce cresc preţurile nici măcar ministrul Tabără nu găseşte un răspuns. Specialiştii spun că specula ar fi de vină, însă adevărul e că în lipsa producţiei interne am ajuns consumatori de profesie, importăm aproape tot ce punem pe masă: 85 la sută din carnea de vită de pe piaţă, 75 la sută din cea de porc, 45 la sută din carnea de pasăre pe care o consumăm şi 40 – 50 la sută din laptele aflat pe piaţă. Ministerul Agriculturii, condus cum nu se poate mai „inteligent” de Valeriu Tabără, nu ia nicio măsură pentru stimularea producătorilor autohtoni, dimpotrivă, sunt sprijiniţi producătorii străini, care prosperă, ei având parte şi de subvenţii acasă la ei. În timp ce în magazine şi în pieţe sortimentele de fructele şi legumele româneşti pot fi numărate pe degete, găsim în schimb cartofi din Germania, Polonia sau Franţa. Spre exemplu, în 2010 am importat cartofi de aproape 10 milioane de euro. Ceapa de pe piaţă e tot din import, fiind mai scumpă decât cea românească. Merele noastre sunt tot mai rare pe tejghelele comercianţilor, iar în locul lor găsim mere franţuzeşti sau turceşti, mult mai scumpe ca cele de la noi. Vestitele noastre sere s-au închis una câte una şi statul nu a avut niciun cuvânt de spus, aşa că vrem, nu vrem, trebuie să ne obişnuim cu roşiile „cu coajă de plastic”, cu aspect seducător, dar cu gust… amar. Şi atunci cum să nu ne întrebăm dacă cei din Ministerul Agriculturii gândesc, au o politică naţională sau doar se fac că muncesc. Din păcate e vorba de amatorism, pe care-l întâlnim la tot pasul, în conducerea ţării, la ministere şi în Guvern. Mulţi inşi lipsiţi de cultura relaţiilor, dar şi de studiile necesare, dau din coate, ies în faţă pentru a ne convinge că se pricep. La ce, vedem cu toţii, am ajuns să nu mai avem curajul să visăm, la noi acasă, că într-o zi o vom duce mai bine. Trist, dar adevărat. Va apărea oare vreodată pe scena politică partidul bunului simţ?!
Adriana DURIGĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI