Sacrificaţi

Dornici să câştige războaiele dacii aruncau în suliţe pe cei mai buni dintre tinerii lor, mesageri către Zalmoxe. Sacrificiile nu i-au ajutat şi în cele din urmă romanii i-au cucerit. Urmaşi ai dacilor şi romanilor, românii s-au sacrificat de-a lungul întregii lor istorii aşteptând de fiecare dată ca în urma sacrificiului făcut soarele să strălucească şi pentru ei. Li s-a întâmplat de foarte puţine ori ca sacrificiul să le aducă binele. S-au sacrificat în nenumărate războaie apărând creştinătatea apuseană şi-au obţinut pentru aceasta doar titlul de „atlet al creştinătăţii” pentru câţiva dintre domnitorii lor. Au dăruit Muntelui Athos bogăţii nenumărate, fiind printre cei mai mari contributori la construirea acestui lăcaş al creştinătăţii răsăritene, dar nu au nici măcar o mănăstire proprie pe Sfântul Munte. Au plătit biruri grele Înaltei Porţi fie pentru a avea măcar câţiva ani de linişte, fie pentru că aşa dictau domnii care-şi cumpărau domniile de la aceeaşi Înaltă Poartă. Mulţi dintre românii transilvăneni au murit în războaiele altora sau în minele de aur şi argint, dar ţara şi mai ales ei înşişi au rămas săraci. S-a întâmplat aşa pentru că ne aflăm în calea tuturor răutăţilor.
În contemporaneitate când odată cu formarea României Mari ar fi fost cazul ca lucrurile să ia definitiv o întorsătură favorabilă, nu prea s-a întâmplat aşa. Cu puţine excepţii oamenii politici au fost mai interesaţi de bunăstarea proprie (lucru uman până la urmă, însă în nişte limite decente) uitând cu totul de bunăstarea celor care şi-au pus în ei încrederea. Cei mulţi au fost din nou sacrificaţi. Au trecut peste ei curbele de sacrificiu ale perioadei interbelice, au urmat colectivizarea şi naţionalizarea cu cortegiul lor de suferinţă, au trebuit să plătescă datorii externe în timp record. Acum după ce am schimbat democraţia socialistă cu cea capitalistă au trecut românii prin durerile procesului invers colectivizării şi naţionalizării, recuperarea proprietăţilor dând prilej de mulţime de abuzuri. Mai importantă decât dramele particulare este însă, de exemplu, drama naţională determinată de fărâmiţarea pământului în virtutea unui principiu generos în abstract, găunos în realitate şi care ne-a transformat din grânarul Europei într-o ţară în care mai mult de jumătate din produsele alimentare sunt importate şi cu preţuri uriaşe comparativ cu puterea de cumpărare. Românii au fost disponibilizaţi din diverse sectoare de activitate pentru a îndeplini criteriile de admitere ba în NATO, ba în UE. Mai mult, am vândut pe mai nimic cele mai profitabile intreprinderi ale statului şi acum ne uităm cum investitorii străini ne cresc de multe ori nejustificat preţurile. Şi din nou plătim şi vom plăti multe generaţii de-acum înainte. Am făcut împrumuturi substanţiale pentru binele băncilor străine (foste bănci româneşti privatizate) sau pentru proiecte de modernizare a României care nu se mai materializează vreodată.
Acum trecem printr-o nouă curbă de sacrificiu care şi ea ne va aduce, spun artizanii ei, modernizarea şi o viitoare bunăstare. Trebuie să strângem cureaua, trebuie să ne sacrificăm pentru a construi un stat cu baze sănătoase. Aşa ne spun cei care ne conduc. Problema este că ne-am cam săturat de atâtea sacrificii pentru un „bine” care nu se mai întâmplă. La fel de adevărat este că de-a lungul mileniilor de sacrificii pe care le-am traversat am plecat capul şi ne-a rămas pe umeri, dar am uitat cum e să-l ţii drept. Mai grav, am uitat cum să gândim cu propriul nostru cap pentru propriul nostru bine.
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI