Să ne trăiţi, majestate! Gânduri, urări, speranţe la o zi aniversară

Într-un timp grav, când “Republica Iliesciană” împinge societatea românească spre o fundătură fără speranţă şi viitor, suntem datori pentru prezentul şi viitorul ţării să ne gândim şi să căutăm o altă formă de organizare statală, alte forţe politice şi alţi oameni cu adevărat bărbaţi de stat capabili să scoată România din marasmul în care se bate de mai bine de 60 de ani. De aceea gândurile oricărui român cinstit se îndreaptă în această zi aniversară spre Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Din Cetatea Marii Uniri şi a Încoronării din 1922 se cuvine să adresăm câteva gânduri şi speranţe spre M.S. Mihai al României şi spre Casa Regală.
La 25 octombrie 1921 se năştea primul fiu LEGITIM din prima căsătorie LEGITIMĂ a prinţului moştenitor Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Ca orice os regesc, s-a bucurat de la început de o instrucţie şi o educaţie aleasă, într-o clasă formată din cei mai buni elevi aleşi din toate straturile sociale şi din toate provinciile României Mari, sub îndrumarea celor mai buni profesori. Aici a învăţat ce este concurenţa, ce înseamnă să te lupţi pentru perfecţiune (deşi nu a fost premiantul clasei niciodată). Instrucţia şi educaţia i-au permis să îşi însuşească o aleasă pregătire politehnică, ajungând mai târziu mecanic, inginer şi pilot de automobile şi aviaţie. Cu cadre specializate din domeniul militar şi ecleziastic, şi-a îmbogăţit personalitatea pentru a ajunge un bun creştin ortodox, tolerant şi viteaz militar.
Trăind într-un veac de mari prefaceri şi transformări dar şi războaie şi catastrofe, viaţa lui s-a contopit cu viaţa dinastiei şi a României atât la bine cât şi la rău. La nici 7 ani, în condiţiile în care nestatornicul său tată a renunţat la titlul de prinţ moştenitor, a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, titlu refuzat de tatăl său. În septembrie 1940, la 20 de ani, în condiţiile tragice ale verii 1940, când România Mare a dispărut iar tatăl său Carol al II-lea a abdicat, a depus jurământul ca rege al României, fiind marginalizat uneori şi persiflat de către conducătorul statului de atunci, Ion Antonescu. Cu curaj şi demnitate, începând din 1943 a transformat titlul regal într-un adevărat centru de putere al României. A exprimat clar dorinţa de a scoate România din Axă şi a strâns în jurul său cercurile politico-democratice în frunte cu Iuliu Maniu în vederea salvării ţării. Ca şi comandant al oştirii a strâns armata română şi la momentul când s-a putut – la 23 august 1944 – a pus în practică planul de a scoate România din alianţa cu Germania şi de a se alătura Puterilor Aliate, arestând guvernul Iui Ion Antonescu şi ordonând armatei să iese din dispozitivul hi­tlerist-hortist şi să se alăture Forţelor Aliate. Dar istoria din nou a fost nedreaptă şi în locul eliberării România s-a trezit cu ocupaţia sovietică mai dură, mai hrăpăreaţă şi mai periculoasă, intervenind şi în impunerea regimului comunist.
În ciuda ocupantului sovietic, M.S. Regele Mihai I a condus armata română pe Frontul de Vest, s-a opus în cadrul constituţional şi legal împotriva sovietizării şi comunizării ţării în perioada 1945-1947. Regele Mihai I, atât cât a fost pe tronul României, a jucat rolul de stâlp al rezistenţei anticomuniste, de izvor al speranţelor că România va fi până la urmă salvată. Sub presiunea ameninţărilor cu pistolul şi a împuşcării celor 1.200 de tineri, studenţi şi elevi arestaţi, Regele Mihai I a abdicat la 30 decembrie 1947, luând drumul exilului într-un tren cu 3 vagoane cu puţin mobilier personal şi câţiva însoţitori. Astfel se încheia istoria de aproape 100 de ani de regim monarhic constituţional, când Casa Regală fondată de Carol I
şi-a contopit viaţa şi interesele cu interesele româneşti, reuşind să imprime României un drum al modernizărilor economice, sociale şi culturale. Prin acţiuni politico-militare şi diplomatice îndrăzneţe, România a devenit dintr-un stat vasal Imperiului Otoman un stat în plină modernizare, suveran, suzeran integrat în Europa, cu o cultură şi un învăţământ recunoscute pe plan internaţional.
Odată cu întreruperea regimului monarhic constituţional, România şi regele său cunosc două destine tragice. Ţara sub regim sovietic „păşeşte pe calea socialismului”, care o va duce la dezastrul economic şi foametea şi lipsurile din anii 1980, precum şi la baia de sânge din decembrie 1989. Regele său va suferi drama exilului alături de soţia sa M.S. Regina Ana din familia Parma-Bourbon, fie în Anglia, fie în Elveţia, trăind în condiţii materiale modeste, fără însă să uite de ţara sa pe care a slujit-o cu atâta demnitate şi din care a fost alungat de comunişti, unelte ale lui Stalin. Ne aducem aminte cum părinţii şi bunicii noştri, de Crăciun, de Anul Nou, cu alte ocazii îşi aşezau urechile pe aparatele de radio „să îl mai asculte încă o dată pe regele lor”, ei crezând că atât timp cât trăieşte Regele Mihai, România mai are o speranţă, mai are o şansă.
„Republica originală Iliesciană” născută din „cea mai mare minciună a secolului XX” nu a dat şansă poporului să îşi spună încă cuvântul: ce formă de guvernământ doreşte. Nici majestăţii sale Regele Mihai să revină pe tronul României. După 23 de ani, în care cei 3 preşedinţi au fost aleşi cu mari speranţe şi au terminat huliţi şi conducând un popor plin de deziluzii, când instituţiile reprezentative ale statului sunt blocate, iar corupţia a cuprins toată societatea, ne dăm seama că republica
şi-a epuizat toate resursele. Că este nevoie de o nouă organizare statală şi de noi conducători ai ţării. De aceea, la 92 de ani de viaţă, îţi urăm „Să ne trăieşti Majestate!”, să conduci mai departe destinele Casei Regale, să o pregăteşti, ca atunci când poporul în deplină cunoştinţă de cauză se va pronunţa pentru restaurarea monarhiei, Casa Regală de România să mai fie în stare să îşi identifice interesele cu interesele ţării şi să mai salveze o dată ţara.

Nicolae AFRAPT, membru fondator al ANRM Alba

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI