Român ca bradul…

Una dintre comparaţiile cele mai dragi sufletului nostru  este aceea că românul e „ca bradul”. Adică drept, neîncovoiat, falnic şi mereu verde. Comparaţia este firească, pentru că tot la noi s-a născut sintagma „codrul frate cu românul”. Dar, vai şi amar, ce i-am mai făcut noi, românii, fratelui nostru codru. Se pare că asta e în firea noastră autodistructivă: să ne ucidem fraţii. Să-i culcăm la pământ şi să-i exploatăm. Mai ales în folosul altora, străini de meleagurile astea. Mă doare sufletul când merg prin munţii noştri şi-mi văd „fraţii” prăbuşiţi la marginea drumurilor, sângerând ră­şină. Am văzut undeva o imagine cu un mesaj zguduitor, care defineşte drama codrului, a bradului românesc: un brad frumos, uriaş, retezat cu drujba şi prăbuşit la o margine de drum, pe care se afla scris un mesaj, ca din partea lui: „Mi-au trebuit 100 de ani ca să cresc atât, şi m-a doborât un imbecil în cinci minute!” Şi cred că şi-ar da bucuroşi, toţi brazii, sufletul lor verde, dacă ar face-o ca să încălzească şi să hrănească copiii ţării, sau să-i ajute pe părinţii lor să-i încalţe şi să-i trimită la şcoală. Dar, din păcate, ei cad şi din carnea lor albă se înfruptă, prosperând până peste poate, neamurile de „drujbari” din tată-n fiu, într-o sarabandă sălbatică a înavuţirii. Aşa se întâmplă în Moldova şi în Apusenii noştri, dar tot la fel se întâmplă în Covasna şi Harghita. Peste tot, baronii lemnului prosperă, iar nevoiaşii localnici şi copiii lor abia îşi duc zilele de azi pe mâine.
Dacă ar fi să mai fac o comparaţie, ajung la ceva şi mai dureros: de când a apărut drujba (în limba rusă mi se pare că „drujba” înseamnă… prietenie!), e jale pentru bradul românesc. După război, „drujbele” mânuite de comunişti au culcat la pământ tot ce a fost mai verde şi mai falnic în ţara asta. Iar ce nu au doborât, au otrăvit cu încetul, ca să se usuce în chinuri, la Gherla, la Canal, la Aiud sau la Sighet. Cei care „s-au frânt, fără a se îndoi” sunt tot mai puţini, pe zi ce trece, dar mulţi au murit aşa, drepţi şi verzi, în picioare. Chiar şi în zilele noastre, sub ochii noştri, precum Moşu’ Gavrilă Ogoranu.
Dar ce, credeţi că s-a încheiat cântecul „drujbelor”? Adică a „prietenilor” noştri străini? Nici vorbă. Ca şi cum bradul românesc ar fi o ameninţare pentru cine ştie ce venetici, împotriva lui s-au pus în mişcare armate de conspiratori. Iar aceştia, profitând de coruptibilitatea, de teama sau de nepriceperea, respectiv indiferenţa noastră, continuă masacrul: otrăvesc, doboară, usucă, încâlcesc, murdăresc. Într-un cuvânt, fac tot ce pot pentru ca bradul să dispară. De fapt, expresia, după cum bănuiţi, e metaforică: ei, „prietenii” noştri, vor să dispară românul, sau cel puţin să nu mai fie el „ca bradul” de falnic, de verde, de drept şi de mândru, ci doar o tufă, un maldăr de cherestea sau un pumn de rumeguş. Iar tricolorul să devină o cârpă. Apropo de tricolor, am observat, de câte ori am purtat tricolorul, reacţia unora: îl privesc cu ură sau, în cel mai bun caz, îl iau în râs. Înţeleg reacţia asta din partea celor ce ne duşmănesc făţiş, dar din partea alor noştri e inexplicabil. Planurile de intoxicare a României şi a românilor şi-au făcut efectul: în loc să ne iubim drapelul ca americanii şi să fim mândri de ceea ce suntem (căci suntem îndreptăţiţi istoric la mândrie) am ajuns să ne ruşinăm de tricolor şi de tot ce e românesc. Las’ să-şi trâmbiţeze alţii toate orgoliile neîntemeiate, iar noi să tăcem chitic. Grav este că s-a ajuns şi la instrumente mai subtile, care au prins la nepriceperea noastră, ajungându-se şi la eliminarea simbolică a bradului. Adică scoaterea lui din memorie, de pe stema judeţului nostru. Iar odată cu eliminarea bradului din memorie, se elimină din istoria viitoare însăşi Ţara Moţilor, precum şi pe Avram Iancu, cu legiunile lui de arhangheli latini, ai desculţilor şi ai asupriţilor români, în propria lor ţară. Iar asta nu se poate! Bradul trebuie să rămână şi în pădurile noastre şi în sufletul nostru, dar şi pe efigiile noastre oficiale! Pentru că bradul acesta este fratele nostru. Suntem noi înşine, fiecare dintre noi…!
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI