REVOLUŢIA GLOBALĂ

Lumea se schimbă cu repeziciune. Avem privilegiul, cei de azi, să asistăm la sfârşitul unei ere şi crearea unui nou model economic. Cum va funcţiona sau cum se va numi acesta? Nimeni nu poate spune cu precizie. Neputinţa politicienilor de a găsi rapid soluţii ireversibile pentru ieşirea din criză a generat, surprinzător, o mişcare socială sui generis care a cuprins multe state din Europa (Germania, Spania, Grecia, Anglia, Ungaria) dar şi de pe alte continente (SUA, Brazilia, Israel). Mişcarea, întitulată „OWS – Occupy Wall Street” (Ocupaţi Wall Street!) constituită la New York a proclamat ziua de 15 octombrie 2011 ca zi a Revoluţiei Globale. Iniţiatorii au chemat locuitorii planetei să facă front comun împotriva acţiunilor lipsite de scrupul ale corporaţiilor multinaţionale pentru obţinerea de putere şi profit, împotriva distrugerii planetei, a violării drepturilor omului şi pentru o democraţie reală, făcută de oameni pentru oameni. Reverberată în aceste zile şi în alte capitale ale lumii, Londra, Cairo, Tripoli, Atena etc., furia populaţiei este îndreptată în principal împotriva politicienilor şi bancherilor, consideraţi adevăraţii responsabili de apariţia noii crize. Nimeni nu mai acceptă că bancherii, a căror lăcomie a distrus echilibrul financiar al economiei globale, au scăpat teferi în urma preluării datoriilor private bancare la bugetul public şi acum o iau de la capăt. Iar nenorocirile provocate de ei i-au covârşit exclusiv pe oamenii simpli.
Guvernele au crezut că, procedând astfel, dovedesc că au învăţat din experienţa Marii Depresiuni din 1933. Nu au luat însă în calcul că, astfel, îşi diminuează considerabil şansele de a mai găsi resurse pentru preîntâmpinarea apariţiei unei noi crize. Iminente în proporţie de 60% în anul 2012, după cum previzionează celebrul Nouriel Roubini, laureat al Premiului Nobel. Acesta a produs rumoare în mediul economiştilor argumentându-şi supoziţia cu trimiteri la teoria autodistrugerii capitalismului a lui Karl Marx. Pe moment, afirmă Roubini, nu există instrumente politice de contracarare. În anul 2013 toate investiţiile Chinei, care reprezintă azi 50% din PIB, vor fi aproape de faliment. Ca şi 30% din împrumuturile acordate statelor. De data aceasta cele mai lovite de recesiune vor fi chiar statele cu creştere economică puternică azi: Brazilia, Rusia, India, China.
În ce mă priveşte, cred că principala problemă o constituie răspunsul pe care îl vor da economiştii întrebării care sistem economic (capitalist, desigur) este mai performant: capitalismul suprafinancializat în care industria financiară aduce până la 30-40% din profitul întregului ansamblu economic (cazul SUA) sau „socialismul de piaţă” (economia socială de piaţă) care îşi bazează strategia politică pe promovarea unor ample programe sociale. Ambele tipuri de capitalism generează excese. Fie prin sofisticarea până la toxicitate a relaţiilor financiare, fie prin supralicitarea sistemelor asistenţiale. Cu ceva timp în urmă preşedintele Traian Băsescu – exponent al dreptei politice – exasperat de amploarea manifestaţiilor împotriva programului de austeritate iniţiat de Guvernul Boc, afirma public că statul nu poate să-şi asume obligaţia de a avea grijă de fiecare dintre cetăţenii săi. O aserţiune greu de susţinut. Oamenii se nasc cu calităţi diferite, unii sunt loviţi de neşansă, alţii se îmbolnăvesc şi nu mai pot să se protejeze singuri. Rolul statului este să asigure un sistem de asistenţă socială (educaţie, sănătate) echitabil – fără excese şi malformaţii- accesibil fiecărui membru al societăţii. Aici intervine profesionalismul sau neputinţa politicienilor. Ieşirea din recesiune va avea loc diferit în fiecare ţară, în funcţie de evoluţia conflictului din gândirea economică. Ce cale trebuie să urmeze guvernul? Va stimula investiţiile, retehnologizarea, pentru a realiza creşterea economică sau va încuraja consumul prin reduceri de taxe şi impozite, respectiv prin creşteri salariale? Cel mai probabil soluţia va fi un mixt dintre aceste două alternative.
Întreaga Europă stă cu ochii pe Grecia, ale cărei probleme lovesc în sistemul bancar al UE. Trebuie să se ştie însă că intrarea în default (faliment) a Greciei, dată ca sigură de unii analişti, nu este o noutate pentru statul grec. Începând cu secolul IV î.e.n. şi până în prezent Grecia a intrat de 6 ori în incapacitate de plată, ultima dată în anul 1932. Fără ca acest lucru să zguduie prea tare finanţele europene şi mondiale. De data aceasta la pupitrul orchestrei se află Germania şi Franţa, hotărâte să facă imposibilul pentru a nu zdruncina unitatea zonei euro. Cert este că în următoarele două decenii statele trebuie să ia măsuri oricât de dure pentru reducerea datoriei suverane, aflată sub presiunea unor sisteme publice de pensii falimentare.
Între timp, în teoria economică îşi face loc un nou concept alternativ la sistemele actuale: economia creativă. Dar despre aceasta, probabil, într-un alt material.

Mihai BABIŢCHI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI