Regula pungii de un leu

    Punga de un leu este un accesoriu indispensabil la cumpărături. E ieftina şi utilă. Dar, desigur, nu o poţi folosi decât o dată, cel mult de două ori. Dacă încerci şi a treia oară rişti să te trezeşti cu târguielile întinse pe trotuar. Aşa e ea proiectată. Să ţină exact de banii pe care i-ai dat pe ea: un leu. Sau 50 de bani. Pentru că fabricile de pungi şi de ambalaje trebuie să producă mai departe. Dacă le-ar face durabile, solide, cumpărătorii le-ar păstra luni şi ani, iar fabricile respective s-ar trezi că nu mai au de lucru. Inventiv, românul nostru a observat acest lucru şi l-a aplicat la scară largă. Adică aşa cum spun strategii noştri economici, cu o „viziune macro”. În toate domeniile. Uite, de pildă în construcţii şi instalaţii. Totul e proiectat în aşa fel încât să ţină un timp, apoi să se deterioreze sau să dea rateuri. Ce faci, ca beneficiar, în cazul ăsta? Apelezi la specialişti, la reparatorii de tot felul sau chiar la cei ce ţi-au oferit serviciul ori bunul achiziţionat. Alţi bani, altă distracţie.
Aşa se petrec lucrurile mai ales în cazul drumurilor, şoselelor, autostrăzilor (atâtea câte or fi în România). Se face o lucrare pe bani grei, publici, adică din buzunarul dumneavoastră, cu o firmă agreată de puterea politică, prin licitaţii măsluite, cu „dedicaţie”, apoi se recepţionează şi totul pare OK. Dar după un an sau doi începe să fie nevoie de reparaţii şi recondiţionări. Şi încep cârpelile de mântuială. Tot pe bani publici, cu devize mult umflate şi, de cele mai multe ori, cu aceeaşi firmă care, recunoscătoare pentru lucrare, „decartează” ceva şi la puşculiţa de partid. Un exemplu observabil cu ochiul liber pe aici, pe la noi, este cel al pavajelor. S-a umplut municipiul de „biscuiţi”. Producătorul acestora face bani cu ghiotura şi, desigur, îşi dă cuvenita zeciuială politicului şi administrativului care pavează cu frenezie tot ce se poate. Fac bani cu ghiotura şi proiectantul şi, mai ales, executantul. Se pun borduri aşa, câte două rânduri, ca să „ţină” (!?), că bordurile sunt mai scumpe. Şi devin şi mai scumpe când preţul se umflă „ştiinţific”, din creion. Dar la fiecare schimbare de anotimp, forţele telurice, forţele germinative şi cele atmosferice lucrează. „Biscuiţii” aşezaţi de cele mai multe ori fără a se respecta întrutotul tehnologia încep să se mişte, să se deplaseze, să se scufunde. Prin urmare, hai la reparaţii. Scoate, repară, pune la loc. Alţi bani, altă distracţie. Aici sunt banii dumneavoastră… În cel mai bun caz, la primăvară, forţa germinativă va acţiona iar printre biscuiţi va apărea „duşmanul” verde al administraţiei: vegetaţia! Şi hai cu armate de angajaţi sau cu beneficiarii de VMG (venit minim garantat) la cules de trifoi de printre dale. Ce vreţi? Asta e „regula pungii de un leu”, aplicată la nivel de economie naţională. Nu se face un lucru, până când nu există garanţia că el va putea fi făcut din nou, şi din nou, de mai multe ori. Priviţi, de pildă, balustradele podului de lemn de la Poarta a treia a Cetăţii noastre binecuvântate întru Sf. Kitsch: deja au crăpat în lungul fibrei. De ce? Pentru că podul e făcut din brad, dat cu baiţ. În scurt timp va trebui refăcut. Un astfel de pod, spun constructorii, trebuia făcut din gorun sau stejar, tratat împotriva intemperiilor. Dar atunci nu mai era valabilă „regula pungii de un leu”, cum vă zisei. Ca să nu mai vorbim că cel original, austriac, era de piatră! Pilonii lui au fost descoperiţi, dar au fost sparţi şi eliminaţi din peisaj. Că noi ţinem şi la originalitate, mai mult decât la autenticitate.
Închei aici, lăsându-vă pe dumneavoastră să vă „distraţi” identificând şi alte domenii în care funcţionează cu succes „regula pungii de un leu”…

Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI