Puterile suzerane moştenirea lui Alexandru Ioan Cuza

Toate acestea s-au coagulat şi întrepătruns începând cu războaiele austro-ruso-turce în secolul al XVIII-lea, râvnind la bogăţiile Moldovei şi Ţării Româneşti, entităţi statale cu posibilităţi reduse de apărare în faţa poftelor marilor puteri Turcia, Franţa, Anglia, Austria. Dominaţia otomană nu le-a asigurat o respiraţie adecvată în contextul acestor expansiuni, nici
n-a putut să le scutească de spolieri economice, politice. Turcocraţia a făcut din domnitorii români nişte slujbaşi credincioşi curţii, sultanului. Importanţa Principatelor pe scena politică a Europei de Sud se reliefează după 1821, 1828 când Rusia devine o aşa-zisă putere protectoare. În prim plan se evidenţiază strategii ale unificării celor două ţări, bazate pe comunitatea de limbă, cultură, experienţă istorică, origine a românilor.
Se aude vocaţia practică a Păcii de la Adrianopol (1828), a lui Pavel Kisseleff, Mihail Sturdza dar şi a Războiului Crimeiei, a rivalităţii dintre Franţa lui Napoleon al III-lea şi Marea Britanie, a reginei Victoria, devenite punţi ale favorizării actului Unirii în spirit european, punându-se la punct mecanismul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza mai întâi pe tronul de la Iaşi (în ianuarie), apoi pe cel de la Bucureşti (24 ianuarie 1859), ceea ce a dus la înfiinţarea Statului Naţional, cu recunoaşterea unirii în Europa. Unirea în sine a împăcat într-un fel aspiraţiile divergente ale marilor puteri. Franţa vedea în Unirea de la 1859 apariţia unui aliat latin la Dunăre şi Carpaţi, Rusia vedea închegarea unui stat ortodox aliat ce poate fi folosit pentru recuperarea Balcanilor de la turci, Marea Britanie vedea în unire apariţia şi întărirea unui comerţ liber la Dunărea de Jos şi dinspre Marea Neagră, iar francmasoneria surprindea noi posibilităţi de modernizare de tip european, înlăturându-se treptat turcocraţia. Românii vedeau în Unirea de la 1859 un nou destin istoric, relansat apoi pe plan european şi nu numai prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia dar şi primirea României în Uniunea Europeană (2007). Reformele lui Cuza au impus o nouă abordare a realităţii, creativă prin mâna forte a lui M. Kogălniceanu, înlăturându-se subalternismul faţă de turci, preluându-se patrimoniul mănăstirilor, împroprietăririle, înnoirea sistemului electoral, reforma rurală, încadrarea micilor intelectuali în aparatul birocratic al ţării, sentimentul apartanenţei la naţiunea română modernă. Acestea şi multe alte tendinţe cuzaiste au fost consolidate pe timpul lui Carol I. După 1990 moştenirea lui Cuza a devenit şi mai actuală, care trebuie reluată de la capăt, deşi va fi atât de greu de rezolvat. Economie, pământ, industrie, învăţământ, intelectuali, religie, împroprietărire, cultură şi-atât de multe altele trebuiesc reechilibrate, repuse pe cântarul moralităţii, a adevăratei democraţii dacă vrem ca pulsul unirilor pe pământ străbun să devină o realitate a propăşirii valorilor, a avea speranţă, adică felul de-a paria pe biografia luminoasă a României, în care, aşa cum spuneam, Unirea din 1859 este şi trebuie să rămână o strălucitoare petală.
Ion MĂRGINEANU

ELIT

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419