Procesomania – noul sport naţional

Atunci când ştii că eşti nevinovat, dar nu poţi să-l convingi de asta pe cel de lângă tine, când eşti victima unui abuz, când dreptul tău legal este încălcat, îţi cauţi dreptatea la tribunal. Indiferent de nivelul de educaţie, de vârstă, de sex ori de culoarea pielii, aproape toţi oamenii de pe planeta asta au încredere în actul justiţiar şi apelează la dreptatea făcută de magistraţi. Chiar există o convenţie internaţională valabilă şi toţi ne punem speranţa în justiţie. Când, însă, afli că un român din trei are un proces pe rol, iar din această cauză la procesele civile s-ar putea introduce o taxă, un fel de garanţie, în bani, deja se schimbă situaţia. Şi din cauza pericolului de a achita o taxă, în cazul în care se va dovedi că am apelat, fără să fiu îndreptăţit (?!), la instanţă. Se schimbă, deoarece înainte ca preşedintele CSM să se gândească la o asemenea taxă, ar trebui să realizeze că numărul mare de procese nu este o cauză în sine, ci mai degrabă un efect. Efectul unei legislaţii defectuoase şi,  ce-i mai grav, prost aplicate. Stau şi mă întreb, ce persoană s-ar prezenta în faţa completului, dacă nu s-ar simţi nedreptăţită? Şi când te simţi mai nedreptăţit decât atunci când eşti convins că ai dreptate, că legea e de partea ta, şi totuşi, eşti victima unui abuz?
Mai observa domnul Horaţiu Dumbvravă că majoritatea proceselor ce îngroaşă numărul dosarelor ce îşi aşteaptă rezolvarea în instanţă, spre exasperarea magistraţilor ce nu-şi mai văd capul de atâta treabă, sunt cele ale şoferilor care contestă în instanţă diferite sancţiuni pe care le primesc pe şosele. Dar de ce ne-ar mira una ca asta? Nu cred că mai există vreun cetăţean al acestei ţări care nu cunoaşte măcar o întâmplare reală cu un şofer, evident, nu el, un altul (!!), care a mituit un agent de circulaţie, ca să scape de amendă, puncte de penalizare ori chiar ridicarea permisului. Şi atunci despre ce mai discutăm? Dacă istorioarele cu poliţişti mituiţi sunt atât de cunoscute, de ce ar mai avea încredere un cetăţean de bună credinţă în respectivul agent? Pentru ce ar fi convins că omul în uniformă îşi face doar datoria şi nu un abuz şi, prin urmare, de ce nu ar contesta în justiţie amenda, să zicem, pentru depăşirea liniei continue? Trebuie să recunoaştem că nu-i tocmai plăcut să fie tratat „la grămadă” un individ pentru greşelile celor din breaslă. Însă la fel de adevărat este faptul că, dacă un poliţist din zece ar fi curat ca lacrima, încrederea populaţiei în poliţie ar creşte exponenţial…
Uite că din cauza fixului cu poliţiştii şi contestarea amenzilor în instanţă realizăm că nu doar din această direcţie se strâng munţi de dosare pe mesele magistraţilor. Cetăţenii urcă în sălile paşilor pierduţi pentru probleme extrem de serioase, tratate cu superficialitate de autorităţi. Când te zbaţi de ani de zile să-ţi redobândeşti o proprietate şi nu reuşeşti, dar vezi, pe lângă tine, indivizi cu mătuşi fabricate peste noapte, care revendică şi câştigă orice, de la case şi terenuri, la zone de agrement, până mai ieri pe domeniul public, de ce să nu te adresezi justiţiei?
Dar tot la magistraţi ajung şi oameni cu chestii mărunte, însă cărora, cei abilitaţi nu le dau de cap. Nu sunt cazuri complicate şi o mare parte dintre ele s-ar putea rezolva fără implicarea judecătorilor, însă atâta timp cât autorităţile din afara Justiţiei nu înţeleg să-şi facă bine treaba, să aplice sancţiuni când este cazul, să aplaneze conflicte etc., atunci oamenii deschid procese. Şi dacă magistraţii nu mai fac faţă cu atâtea dosare, au şi ei o variantă: să-i dea în judecată pe reclamanţi! Care pe care…
Dumitru HENEGAR

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---