Prea multă reformă strică

Rezultatele ultimei sesiuni de bacalaureat sunt un şoc. În ciuda scuzelor, explicaţiilor sau acuzelor pe care cei care cred încă în mitul valorii ridicate a învăţământului românesc, procentele de promovabilitate sunt o radiografie dureroasă dar destul de exactă a stării reale. Pentru cei care au cât de cât legătură cu procesul educativ (nu mă refer acum la profesori, părinţi sau elevi pentru că ei sunt prea implicaţi pentru a fi obiectivi, ci la ceilalţi) involuţia era evidentă şi rezultatele sesiunii de-acum doar atestă ceea ce se ştia dar nu se recunoştea.
Mult mai dureros este că nici măcar într-o situaţie atât de gravă nu putem să nu politizăm. Ca la un meci de ping-pong vina este aruncată de la un politician la altul, de la un ministru al educaţiei la altul. Din păcate este o vină comună, transpartinică. Din 1990 încoace sistemul de învăţământ este într-o continuă reformă. Mai exact au fost începute 11 reforme ale educaţiei dar niciuna nu a fost dusă la bun sfârşit pentru că miniştrii s-au succedat într-un ritm mai alert decât cel al implementării viziunii. Şi fiecare a avut o viziune proprie. Dar şi interese proprii sau a fost măcar exponentul unor interese. De obicei mercantile, dacă e să ne gândim la apariţia şi dezvoltarea universităţilor private, care au reuşit să întoarcă pe dos ideea valabilă în alte state conform căreia, dacă dai bani ai parte de o educaţie solidă. Ca în multe alte domenii, românii au reuşit să arate că ceea ce este valabil oriunde altundeva în lume, la noi devine contrariul. Când Ecaterina Andronescu a încercat să facă ordine, foarte mulţi au criticat-o, au atacat-o şi situaţia a rămas nerezolvată. Consecinţa a fost că foarte mulţi dintre absolvenţii unei astfel de universităţi private, cea care poartă numele unui adevărat reformator al învăţământului românesc (nume ce va deveni în curând sinonim cu analfabetismul, în ton cu talentul nostru de a transforma un lucru pozitiv într-unul negativ) sunt profesori deşi ei înşişi au foarte multe de învăţat. Situaţia acestei universităţi nu este singulară. În aceste condiţii, putem cere performanţă?
Liderii sindicali nu au scăpat ocazia să ne spună că rezultatele bacalaureatului sunt consecinţa scăderii salariilor profesorilor. Are şi asta importanţa ei, dar nu doar profesorii au de suferit de pe urma crizei. Eu cred că principala cauză este continua reformare a sistemului. Continua schimbare a facilitat instaurarea unei atitudini mult prea relaxate faţă de un domeniu declarat de fiecare guvern, de fiecare partid ca prioritate naţională. Fiecare „reformator” a adus în sistem câte ceva: manuale alternative foarte diferite unele de altele a căror însăşi existenţă se bate cap în cap cu ideea de examen naţional (aşa cum este considerat bacalaureatul), transformarea modulului pedagogic din universităţi ca disciplină opţională, încărcarea exagerată a orarelor dar mai ales a programei şcolare (evident reformată sub numele de curriculum), eliminarea examenului de admitere la facultate şi înlocuirea cu concursul de dosare conţinând tocmai rezultatele bacalaureatului, prea multă atenţie dată INTERNET-ului. Această ultimă mare descoperire a omenirii folosită anapoda (şi la noi aşa se întâmplă) are un efect devastator asupra nivelului de cunoştinţe. Navigarea pe Internet nu trebuie să înlocuiască navigarea prin manuale bine făcute. Mulţi profesori le dau elevilor teme de făcut de pe internet ca medotă de predare! Problema este că pe Internet se găsesc sumedenie de informaţii aiurea, puzderie de prostii pe lângă informaţiile corecte. Or ca să faci diferenţa între ele trebuie să ai cunoştinţe solide, obţinute la şcoală. Este un cerc vicios? DA!
Cauzele dezastrului sunt mult mai multe. Unele dintre ele ţin de mentalitate, de prea multă îngăduinţă, de pervertirea valorilor sociale. Vinovaţi suntem noi toţi şi poate că aveam nevoie de acest şoc pentru a înţelege în sfârşit că există probleme mai presus de simpatiile sau antipatiile de partid.
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI