Rămâi conectat

Oameni şi locuri

Poetul Dumitru Mălin – un „Esenin de Apuseni”

Publicat

în

Portret:
Data şi locul naşterii: 22 martie 1950, Baia de Arieş
Educaţie: Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca, specializarea limba şi literatura română – limba şi literatura franceză, promoţia 1977
Institutul Pedagogic Oradea
Doctor în filologie din anul 2007, cu teza „O ipostază a expresionismului poetic transilvănean: V. Copilu Cheatră”, publicată în volum în acelaşi an.
Membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Sibiu, din 2012
Starea civilă: căsătorit: soţia Teodora, cadru didactic la Palatul Copiilor Alba Iulia
Copii: un fiu: Doralin – poliţist la Poşaga
Poetul Dumitru Mălin este una dintre figurile proeminente ale literaturii contemporane, un scriitor cu care judeţul Alba se mândreşte, alături de mulţi alţi colegi ai săi de generaţie. Astăzi este aniversarea zilei sale de naştere. La mulţi ani!

Domnule Dumitru Mălin, majoritatea poeţilor încep să-şi îndrepte pentru prima dată atenţia spre universul liric în adolescenţă, atunci când de obicei răsar primii muguri ai dragostei nevinovate. Cum s-a întâmplat în cazul dumneavoastră?
– Eu am început să scriu poezii în clasa a VII-a, dar motivul a fost cu totul altul. Îmi amintesc că tata se mândrea cu mine şi se lăuda cunoscuţilor că scriu versuri. Într-o zi, ne-a vizitat la Baia de Arieş şoferul unui director de la Cluj, care atunci când a aflat că scriu poezii i-a replicat tatălui meu: „Încă unul care o să moară de foame”. Toamna, a murit tatăl meu, la care ţineam foarte mult. A fost un lucru care m-a cutremurat, dar care, poate fără să-mi dau seama, mi-a deschis larg orizontul spre creaţia poetică. Prima poezie după acest tragic eveniment a fost o parodie sau o pastişă după poezia „Când a fost să moară Ştefan”, de Şt. O. Iosif, înlocuind numele domnitorului cu apelativul „tata”. Debutul publicistic a avut loc în anul 1964, cu poezia „Zmeu”, în vers alb, apărută în ziarul „Scânteia pionierului”.
– Care au fost temele preferate ale tânărului poet Dumitru Mălin, ţinând cont că aţi debutat în presă la numai 14 ani?
– Temele principale abordate în versurile mele au fost proponderent cele legate de locurile natale şi viaţa din Munţii Apuseni: natura, copilăria în piesajul mirific oferit de oraşul natal şi împrejurimi, multe presărate cu elemente de patriotism local, amintind de Avram Iancu, Horea etc. Iată un alt exemplu cu Crăişorul ca simbol naţional: „Am coborât pe un picior de plai/Cu stele răsărite-n lemn de porţi/Tot neamul meu cu mocănescul grai/Închis flămând în numele de moţi/Mama cosea pe pânză cu saten/Legenda unui crai de-al nostru: Iancu/Bunicul, într-o lingură de lemn/Îmbobocea bujorul alb şi macul”. Am mai scris însă şi despre viaţa de adolescent, tradiţii şi obiceiuri, folosind adeseori ca simbol Mioriţa: „Azi mi-i bolnavă Mioriţa, mamă/O doare Apusul când va fi să fie/Dă-mi fericirile toate şi-o năframă/Şi-o lacrimă de-a ta să mă mângâie”.
Ţinea la piept volumul lui Esenin „ca pe «Visul Maicii Domnului»”
– Poezia dumneavoastră îmi aduce aminte de stilul artistic al celebrului poet rus Serghei Esenin. Este ştiut faptul că marii scriitori ai literaturii româneşti şi universale au influenţat creaţia literară a multora dintre urmaşii lor. Dumneavoastră ce scriitor v-a marcat felul de a scrie versuri?
– Aici aveţi dreptate. Fără să vreau, opera mea artistică a fost influenţată de Esenin şi, trebuie să vă mărturisesc, că nici acum nu „scap” de amprenta lui stilistică. Aşa cum spuneam, fără măcar să ştiu cine fusese Serghei Esenin, începusem să scriu poezii, iar într-una din zile un profesor de la Baia de Arieş, Şpan îl chema, mi-a citit versurile şi apoi mi-a adus „Ceaslovul satelor”, primul meu volum de Esenin. Era în format mic, de buzunar. Când am ajuns în armată îl ţineam în veston, în buzunarul de la piept, ca pe rugăciunea „Visul Maicii Domnului”, deşi ştiam pe de rost versurile, cum cunoştea bunica psalmii. Nu doar profesorul Şpan mi-a spus că versurile mele sunt eseniene păstrând desigur proporţiile, ci mai mulţi poeţi, printre care regretatul dumneavoastră coleg de la ziarul „Unirea”, Ioan Sîngereanu. Mi-au plăcut însă şi operele altor scriitori din literatura română: Lucian Blaga, George Coşbuc, Octavian Goga, Aron Cotruş, iar în tinereţe, până pe la 30 de ani, foarte mult mi-a plăcut poezia lui Eminescu. Mai puţin m-au impresionat însă versurile lui Tudor Arghezi.
Geneza artei este suferinţa artistică a poetului!
– Vorbiţi-ne despre activitatea dumneavoastră literară şi profesională.
– Din dragostea adolescentină pentru o frumoasă fată, culmea,
m-am înscris şi am absolvit un liceu cu profil real şi recunosc că nu regret nimic altceva decât că nu am studiat literatură universală în anii de liceu, ci doar la facultate. În studenţie, am fost redactor-şef al revistei „Gaudeamus Alma Mater” şi activam în Cenaclul literar „Nicolae Labiş” al Institutului Pedagogic Oradea. Atunci am luat prima dată contact cu lumea presei. Conducerea universităţii mi-a dat chiar şi o dispensă privind prezenţa la cursuri, ca să am timp să mă ocup de problemele legate de editarea revistei, să merg la tipografie, unde am început să aflu câte ceva despre procesul tehnologic, fiindu-mi indusă în minte de către prietenii mei poeţi convingerea că voi lucra în presă, lucru care mi-ar fi plăcut. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu cenzura comunistă. De altfel, prima mea carte pregătită pentru debutul în volum – „Ţara cochiliei” – a fost respinsă de cenzură, pe motiv că versurile exprimau sentimente de retragere şi disperare dusă la extrem, fiind declarate prea pesimiste pentru a fi oferite publicului cititor. Poate dacă aş fi avut curajul, ca să zic aşa, să mă mut la Bucureşti, cum au făcut alţi colegi, destinul meu literar ar fi fost, cine ştie, altul. Am fost însă întotdeauna familist şi nu am vrut să renunţ la legăturile cu familia în favoarea celei literare, dar nici nu am avut ambiţia să public în volum înainte de vârsta de 30 de ani. Eu consider că arta pleacă din suferinţa artistică; nu există capodoperă izvorâtă din marea bucurie artistică. Debutul în volum a avut loc la îndemnul prof. Ilie Mazilu şi cu ajutorul lui Ion Spălăţelu, prieten cu directorul Editurii Facla din Timişoara, Ion Marin Almăjan. Aşa mi-a apărut în anul 1982 volumul „Zodia mărturisirii”, o plachetă cu 50 de poezii scrise în anii anteriori. Apoi, până la evenimentele din Decembrie 89 am mai publicat un singur volum, în 1986, „Ziua de trecere”. Poeziile pentru copii reunite în volumul „Ochii din copilărie”, scris la cererea editurii, nu a mai apărut, deoarece a urmat revoluţia.
”M-am săturat să tot sfidez universul”
– Deşi mi s-a cerut de mai multe ori, nu am scris niciodată poezii despre Ceauşescu. Din contră, aş putea spune, mi-am pierdut slujba şi eram la un pas să fiu arestat din cauză că am spus nişte poezii împotriva partidului. În 2003 am reuşit să public  volumul „Exilul în păianjen”, în care, în secţiunea „Exilul răzvrătit”, am avut 5 – 6 poezii interzise în comunism. A urmat o perioadă îndelungată în care, deşi am mai scris versuri, nu am mai publicat nimic, amintindu-mi că Cioran spune că
s-a săturat să tot sfideze universul. Aşa se face că abia în 1999 am publicat un nou volum, „Scrisori din dragoste de toamnă”. Aveam deja 49 de ani. A fost un volum de recuperări, poezii pe care le-am scris încă din studenţie. Şi uita aşa, vorba lui Baltazar, a urmat „Întoarcerea poetului la uneltele sale”, adică am revenit la scris. De atunci încoace, aproape an de an am publicat câte un volum, realizând că nu mai este suficient timp. Au apărut: „Ochii din copilărie” – 2001, „Muntele dintre iubiri” – 2002, Exilul în păianjen – 2003, „Testamentele înserării” – 2008, „Amurgul pur şi simplu” – 2009, „Mânia amurgului” – 2010, „Iubiri din ultima adolescenţă” – 2011, „Inventar la viaţă” – 2012.
În plan profesional, am activat între 1974 – 1976: profesor titular de limba franceză la Şcoala Generală Stremţ, 1976 – 1980: profesor detaşat de limba franceză la Liceul Industrial Baia de Arieş, 1980 – 1982: director la Biblioteca Judeţeană Alba, 1982 – 1983: director la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1983 – 1985: profesor titular la Şcoala Generală Stremţ, 1985 – 1990: inspector (instructor) la Comitetul de Cultură Alba, 1990 – 1997: profesor titular de limba franceză la Liceul Industrial Nr. 2 Alba Iulia, 1997 – 2009: inspector cu activitatea educativă la Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, iar din 2009 sunt director la Palatul Copiilor Alba Iulia şi profesor titular, conducătorul Cercului de creaţie literară la aceeaşi instituţie. Din 2012 am devenit membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Sibiu. Nu a fost o ambiţie, dar nu făceam din asta un titlu de glorie. În comparaţie cu Adrian Păunescu sau Mircea Dinescu, de exemplu, cum să spui că eşti poet…
Dumitru Mălin este o enciclopedie mobilă de bancuri pe care le spune cu mult har
– În ciuda pesimismului afişat în poeziile din perioada de început a activităţii dumneavoastră artistice, prietenii şi lumea, în general, vă cunosc ca fiind o persoană sociabilă, plină de viaţă, optimistă. Mai mult, întotdeauna aveţi pregătit un banc pentru a fi plasat în momentul potrivit al unei discuţii. Aţi putea scoate chiar o carte sau un CD…
– Când scriu poezii mă spovedesc mie însumi, artistul se amăgeşte singur, omul îşi creează iluzii pentru el însuşi, chiar şi în credinţa lui. Eu sunt o persoană căreia îi place să trăiască, îmi place să beau un pahar de vin bun cu prietenii adevăraţi, precum un bătrân spunea că prietenii sunt ca bostanii: trebuie să spargi 20 până dai de unul bun… Mi s-a mai spus să scriu o culegere de bancuri. Dar acestea trebuie să fie auzite, ca să poată fi gustate din plin şi, mai mult, trebuie spuse fără perdea. Ca să nu mai zic că, în ritmul în care circulă acum bancurile, multe dintre ele cred că sunt deja publicate undeva: pe Internet, în ziare, reviste, iar unele bancuri sunt perisabile. Mi-aţi dat o idee bună cu CD-ul, lângă o carte… Chiar dacă bancurile evidenţiază greşelile unora, mie nu-mi plac oamenii care-i dispreţuiesc pe alţii; nu-mi iubesc trădătorii şi îmi displace infatuarea. Ştiţi cum zice Coşbuc: „Multe bunuri are omul,/Dar virtutea cea mai mare/E să nu se ţie mândru/ Cu virtuţile ce are”. În afară de literatură şi folclor, sunt încântat de unele picturi moderne expresioniste.
lDescifrarea misterului feminin – o aventură a cunoaşterii
– În numeroase dintre poeziile dumneavoastră se regăseşte femeia în diferite ipostaze. Ce v-a făcut să luaţi ca model în versuri reprezentantele sexului frumos?
– Pentru mine, una dintre probleme a fost descifrarea misterului feminin, care a reprezentat o adevărată aventură a cunoaşterii. Din întrebările de zi cu zi a rezultat poezia despre femeie, despre cuplu şi familie sau despre ceea ce înseamnă să fii bărbat liber. Prin poezie am avut parte şi de succes la femei, în special la cele cu suflet, deşi eu nu mă consider un bărbat frumos. Am şi explicat în unele poezii sensibilitatea feminină. În final, aş mai spune că acum, după o întreagă carieră, îmi dau seama că
m-am născut cu talent şi, chiar dacă am tot vrut să renunţ, să pun lira în cui, nu am putut. Din contră, am muncit mai mult, am căpătat mai multă încredere, nu pentru că aş câştiga ceva, ci pentru satisfacţia pe care ţi-o poate da arta, nu pentru gloria din timpul vieţii sau cea de după moarte.

Publicitate

Oameni şi locuri

VIDEO | „Chipul lui Decebal” , povestea nespusă a unui simbol național

Publicat

în

„Chipul lui Decebal” este situat pe malul stâncos al Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova, în apropiere de orașul Orșova. Basorelieful îl reprezintă pe Decebal, ultimul rege al Daciei, fiind sculptat într-o stâncă de către sculptorul Florin Cotarcea.

Ideea realizării basoreliefului i-a aparținut lui Iosif Constantin Drăgan, istoric și tracolog împătimit, om de afaceri român, care a și finanțat proiectul, realizarea acestuia costându-l peste un milion de dolari.

Sub capul lui Decebal a fost săpată în stâncă o inscripție în latină: „DECEBALUS REX – DRAGAN FECIT” („Regele Decebal – făcută de Drăgan”).

Electrica Furnizare Discount

Iosif Constantin Drăgan a scris numeroase cărți despre istoria dacilor și a tracilor („Noi, tracii”; „Imperiul Romano-Trac”, „Mileniul imperial al Daciei”), intenționând să construiască în orașul Cluj-Napoca și o copie în mărime naturală a Coloanei lui Traian, proiect care nu s-a mai concretizat.

Prin susținerea modelării acestui chip în munte, Drăgan a dorit să comemoreze, dar să și demonstreze contribuția românilor la formarea culturilor europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componența sa daco-tracă.

Cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa

În comparație cu sculpturile realizate pe Muntele Rushmore, a căror realizare a durat timp de 14 ani (1927-1941), la acel proiect lucrând peste 300 de sculptori-alpiniști, chipul regelui Decebal s-a desfășurat pe timp de zece ani și 12 persoane au lucrat la realizarea lui.

Chipul lui Decebal este înalt de 55 m și lat de 25 m. Unele dimensiuni fizionomice ale chipului sunt: lungimea ochilor – 4.3 m, lungimea nasului – 7 m, lăţimea nasului – 4 m. La modelarea stâncii fiind folosită o tonă de dinamită.

„Tabula Traiana”

Chiar în fața basoreliefului, dar pe malul sârbesc, se găsește de aproape 2.000 ani o placă memorială antică („Tabula Traiana”), având 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime, monument ridicat de adversarul regelui Decebal, împăratul roman Traian, pentru a marca marșul trupelor imperiale romane spre Dacia și a comemora victoriile Imperiului Roman asupra regatului dac în Războiul din 105-106, dar și finalizarea drumului militar roman al lui Traian.

Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje grele

Executarea Chipului lui Decebal s-a desfășurat sub conducerea sculptorului român Florin Cotarcea, ea realizându-se în ciuda pericolului reprezentat de înălțimi, căldură și vipere. Pe pontonul din golful făcut de râul Mraconia, unde se află această cea mai mare sculptură în piatră din Europa, se poate ajunge doar pe apă, cu barca.

Executarea lucrării a început în vara anului 1994, cu defrișarea copacilor care împădureau stânca. Apoi s-a trecut la curățarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viața oamenilor. Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje grele, toate uneltele de lucru fiind transportate cu barca și cu saci de 40-50 de kilograme în spinare.

Lucrările s-au desfășurat în perioada martie-octombrie a fiecărui an.

Legătura cu pontonul a fost asigurată prin două stații de emisie-recepție. De la baza stâncii până la schelă, alpiniștii-sculptori trebuiau să se cațere timp de o jumătate de oră. S-a lucrat în două ture : de la 07:00 la 13:00 și de la 13:00 până la 19:00. Lucrările s-au desfășurat în perioada martie-octombrie a fiecărui an. O operațiune la fel de grea și riscantă a fost cea de manevrare a schelelor.

Uneltele de lucru folosite de către sculptorii-alpiniști au fost cele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul și barosul. În perioada de vară, stânca se încingea la soare, făcând condițiile de lucru aproape insuportabile.

Din cauza acestor condiții dificile de lucru au avut loc și câteva accidente. O echipă de cinci persoane care lucra pe schelă a căzut în gol câțiva metri, ca urmare a smulgerii a două pitoane de susținere de pe cablul de susținere montat de jur-împrejurul stâncii.

Din fericire, alpiniștii nu au suferit răni grave. De asemenea, unul dintre alpiniști a fost mușcat de o viperă ascunsă într-un punct de susținere, dar i s-a injectat imediat un ser antiviperin.

Nasul lui Decebal s-a fisurat

Ca urmare a trepidațiilor, dar și a stâncii care începea să se macine, nasul lui Decebal (care avea o înălțime de șapte metri) s-a fisurat și era în pericol să se desprindă și să cadă.

S-a renunțat la acel bloc imens de piatră, o parte mare din nasul lui Decebal fiind dinamitată, pentru mai multă siguranță. Nasul regelui a fost remodelat și întărit cu armătură de fier și ciment.

Florin Cotarcea, sculptorul „Chipului lui Decebal”, a rămas fără drepturile de autor și se află momentan în imposibilitatea de a duce la bun sfârșit lucrarea,  supusă degradării, iar România riscă să rămână fără un simbol național.

Gică Predoni a fost primul om prezent în cadrul lucrării „Chipul lui Decebal”, încă din secunda zero, cu un an înaintea sculptorului, fiind șeful echipei de alpiniști.

La rugămintea ZiarulUnirea.ro acesta a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări :

Cum și în ce fel se dregradeză stânca?

„Calcarul nu e un monolit, stânca e formată din mai multe falii, unele zone sunt foarte friabile, din cauza asta apa și gerul le degradează foarte repede, fisurile de pe statuie trebuie chituite (umplute).”

În cât timp v-ați putea apuca de lucru în vederea finalizării proiectului?

„În câteva luni de zile se poate organiza și pregăti stânca pentru lucru, doar cu o mare parte din alpiniștii care au fost și știu ce au de făcut, cu alții tineri va dura mult mai mult.”

Ce fac ceilalți colegi din echipa de alpiniști? După sistarea lucrărilor la Chipul lui Decebal ce ați făcut?

„Eu lucrez la Geoparcul platoul Mehedinți, o parte din colegi sunt plecați din țară, o parte și-au făcut firme, iar alții sunt angajați în țară.”

Aron Florian Anghel, regizorul documentarului „Visul Românesc” – Povestea statuii „Chipul lui Decebal”,  declară în exclusivitate pentru ZiarulUnirea.ro :

„Cu acest film, speranța mea este ca opinia publică să empatizeze cu povestea lui Florin Cotarcea. Recuperarea drepturilor de autor pentru sculptorul statuii Chipul lui Decebal este doar o formalitate. Florin are toate dovezile de partea lui, atât materiale foto-video cât mai ales sute de martori pe parcursul a peste 10 ani. Din păcate sistemul juridic din România se mișcă foarte greu și uneori trec ani de zile până la soluționarea unei cauze foarte simple. ”  – Florian Aron Anghel

Citește mai mult

Oameni şi locuri

17 decembrie: Sfântul Proroc Daniel, cel care a fost aruncat într-un cuptor încins alături de tinerii Anania, Azaria și Misail

Publicat

în

În fiecare an, la data de 17 decembrie, creștinii îl pomenesc pe Sfântul Proroc Daniel care s-a născut din seminția lui Iuda, seminție împărătească. A trăit cu 460 de ani înainte de Hristos. Când Ierusalimul a fost cucerit de împăratul babilonean Nabucodonosor, Daniel și tinerii Anania, Azaria și Misail au fost luați robi.

Datorită înțelepciunii sale, Daniel este chemat de către Nabucodonosor la palatul sau, împreună cu cei trei tineri. Refuză să se hrănească din bucățele împăratului și îi descoperă acestuia că printr-o altă hrană (doar semințe și apă) se pot arată mai frumoși la chip decât cei ce se hrăneau din masa împăratului. A tâlcuit visele lui Nabucodonosor, vise pe care niciun vrăjitor de la palatul acestuia nu a reușit să le explice.

Pentru că nu s-au închinat unei statui a împăratului, cei trei tineri au fost aruncați într-un cuptor încins. Datorită credinței lor, Dumnezeu va preface focul în rouă. Motivul pentru care nu a fost aruncat și Daniel a fost acela că el primise numele Baltazar de la Asfanez, conducătorul eunucilor de la palatul lui Nabucodonosor, iar la babilonieni numele acesta era de o mare cinste, căci era nume de dumnezeu.

Electrica Furnizare Discount

Refuză să se închine idolilor și este aruncat într-o groapă cu lei, în vremea împăratului Darie, din care va ieși nevătămat. În urma acestei minuni, împăratul Darie a scris la toate popoarele: „Pacea voastră să se înmulțească. De mine s-a dat această porunca în tot pământul împărăției mele, că fiecare să se cutremure și să se teamă de Dumnezeul lui Daniil, pentru că Acela este Dumnezeul cel viu, Care este în veci și împărăția Lui nu se va strică și stăpânirea Lui îndelung stăpânește, sprijineste și izbăvește.

Apoi face semne și minuni în cer și pe pământ, căci a izbăvit pe Daniel din gurile leilor”. Mai târziu va fi aruncat pentru a două oară într-o groapă cu lei din cauza credinței în Dumnezeul Cel Viu, dar și de această dată va ieși nevătămat.

Când împăratul Cirus le-a permis evreilor să se întoarcă în țară lor de origine, Daniel a rămas în continuare cu persoanele care nu s-au mai întors. Astfel, Daniel devine ocrotitorul celor care au emigrat sau au fost duși în exil.

Daniel și cei trei tineri au murit în vremea împăratului Atic. Din Sinaxar aflăm că la Învierea lui Hristos, au înviat și aceștia și s-au arătat multora.

Sfinții Părinți au randuit că pomenirea lor să fie făcută cu șapte zile înainte de nașterea Mântuitorului, pe motiv că aceștia erau din seminția Iudeii, din care și Mântuitorul nostru Își trage neamul după trup.

Daniel însemna, în evreiește, „Dumnezeu este judecătorul meu“. Sfântul Proroc Daniel se numără între cei patru mari Proroci ai Vechiului Testament, împreună cu Sfinții Isaia, Ieremia și lezechiel.

Citește mai mult

Oameni şi locuri

FOTO: Gheorghe Vlad, din Loman, un cioban de nota zece

Publicat

în

Am să vă citez la început din opera marelui Mihail Sadoveanu, care și-a petrecut o bună parte din viață aici, pe Valea Frumoasei, și care a compus capodopera ”Baltagul”.

Domnul Dumnezeu, după a alcătuit lumea, a pus rânduială și a pus fiecărui neam câte un semn: pe țigan l-a învățat să cânte, neamțului i-a dat șurubul, dintre jidovi l-a chemat pe Moise, zicându-i tu să faci o lege și să-l răstigniți pe Fiul Meu. Printre alții, i-a chemat și pe români, dar ei au întârziat. Domnul Dumnezeu s-a uitat cu milă la ei și i-a întrebat: ”Voi, necăjiților, de ce ați întârziat?”. ”Am întârziat Prea Slăvite că suntem cu oile și asinii. Umblăm domol, că sunt poteci rele, cu prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte”. Dumnezeu le-a spus atunci: ”Ați venit prea târziu și n-am ce să vă mai dau, rămâneți cu ce aveți!”. Deci, din vremuri legendare, oamenii de la munte s-au ocupat cu creșterea oilor. Una dintre zonele în care oamenii au această îndeletnicire este zona Lomanului, propice creșterii oilor, datorită conformației geografice. Și în perioada comuniștilor oamenii de aici au continuat să crească oi, mai puține, ce-i drept, din cauza cotelor obligatorii pe care oamenii trebuiau să le dea la stat. Deși, cu timpul, Lomanul s-a depopulat, cei care au rămas au început să aibă o mai bună situație materială, în primul rând datorită subvențiilor primite de la stat și UE și, în al doilea rând, datorită creșterii numărului de capete de animale.

Ciobanul despre care vă povestesc azi este Gheorghe Vlad iar turma de oi o ține în cătunul Tonea. Este căsătorit, are trei copii și în gospodăria sa mai locuiește unchiul său. A terminat școala gimnazială în Loman. Subsemnatul, pe vremea aceea fiind administrator la această școală, îmi mai aminestc ce copil liniștit era, cu comportare bună. Încă de mic avea stăruință în a-și face propria lui gospodărie. Acum, pe lângă oile, vacile și restul animalelor din gospodărie, mai are în Loman o casă foarte frumoasă, o grădină. Asta pentru că a fost descătușat de concepția fostului regim comunist, care limita numărul de capete de animale din gospodăriile oamenilor, la 50 de ovine, deoarece, dacă aveai peste 100 de oi erai catalogat ”chiabur”.

Electrica Furnizare Discount

Este adevărat că populația din satele din zona subalpină s-a redus, dar acele familii care au rămas, cărora le place zootehnia, au progresat foarte mult. La aceasta au contribuit subvețiile de la stat și UE. Din punct de vedere a confortului, a accesului la apă, curent electric, televiziune, aproape au dispărut diferențele dintre sat și oraș.

Familia ciobanului nostru, Gheorghe Vlad, locuiește în gospodărie cu unchiul lui, Filip Vlad, care îi ajută la treburi, deoarece aici este mult de muncă, la aproape 200 de capete de oi.  Mai are aproape 20 de bovine, un autoturism 4X4, un banzic pentru folosință proprie. Locuința sa este aproape de Valea Recii unde are și aproape 10 hectare de fânaț.

Pe lângă toate acestea, Gheorghe Vlad, a învățat și zidăria, ridicându-și cu brațele sale o casă mândră. A cumpărat materialul: cărămida, piatra de fundație, a plătit transportul nisipului, cărămida, cimentul și materialul pentru dulgherie iar manopera a făcut-o personal, ca un meșter, ajutat de copii.  În Loman, ca peste tot, s-a construit foarte mult, dar nu de către ciobani, ci cu meșteri aduși din alte părți. Deși au trecut 30 de ani de la revoluția din 1989, nu pot să contest că s-au realizat multe chestiuni pozitive. Dar mai sunt și multe de rezolvat în zona de munte aparținând comunei Săsciori. În Muntele Puru, ce aparține de satul Căpâlna, a fost ridicată o stână model, a fost reparată stâna din Dușel, și este terminată stâna din Bile. S-a construit tranaslpina, dar șoseaua nu trece pe la toate stânile și, deși ciobanii au mașini 4X4, nu pot ajunge chiar peste tot cu ele.

Românii noștri de aici, ciobanii, încearcă întotdeauna sentimente de respect și justificată mândrie pentru imensul rol pe care munții l-au jucat în istoria și cultura poporului nostru. Se mândresc cu vrednicia și bărbăția așezată aici, cu rădăcinile adând înfipte în istorie, cu semeția și frumusețea piscurilor, cu poienile și livezile roditoare care le dau hrană și viață.

Și Gheorghe Vlad s-a născut într-o familie mai modestă, în munți.  Dar au avut la bază principala resursă de bogăție pentru oamenii harnici: pământul. Ajuns la vârsta majoratului, Gheorghe și-a cumpărat propriile unelte mecanizate cu care să lucreze pământul: cositoare mecanică, drujbă, mijloace de transport și… la treabă! A demonstrat că nu a fost important cum a venit pe lume ci este important ce a făcut el pe această lume.

Deoarece am considerat că este extrem de important să-i apreciem și pe oamenii de la munte, harnici și truditori, v-am scris dumneavoastră, Ziarului Unirea, povestea unui cioban deosebit din Loman, Gheorghe Vlad. Vă asigur că în zonă sunt foarte mulți asemenea lui, harnici și cu dragoste de familie și gospodărie.

Meftodie Stănuș, Loman

Citește mai mult

Actualitate

Știrea Zilei

Curier Județean

Știrea Ta

Politică Administrație

Sport

Monden

Opinii Comentarii

Articole Similare