Poetul Dumitru Mălin – un „Esenin de Apuseni”

Portret:
Data şi locul naşterii: 22 martie 1950, Baia de Arieş
Educaţie: Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca, specializarea limba şi literatura română – limba şi literatura franceză, promoţia 1977
Institutul Pedagogic Oradea
Doctor în filologie din anul 2007, cu teza „O ipostază a expresionismului poetic transilvănean: V. Copilu Cheatră”, publicată în volum în acelaşi an.
Membru al Uniunii Scriitorilor Filiala Sibiu, din 2012
Starea civilă: căsătorit: soţia Teodora, cadru didactic la Palatul Copiilor Alba Iulia
Copii: un fiu: Doralin – poliţist la Poşaga
Poetul Dumitru Mălin este una dintre figurile proeminente ale literaturii contemporane, un scriitor cu care judeţul Alba se mândreşte, alături de mulţi alţi colegi ai săi de generaţie. Astăzi este aniversarea zilei sale de naştere. La mulţi ani!

– Domnule Dumitru Mălin, majoritatea poeţilor încep să-şi îndrepte pentru prima dată atenţia spre universul liric în adolescenţă, atunci când de obicei răsar primii muguri ai dragostei nevinovate. Cum s-a întâmplat în cazul dumneavoastră?
– Eu am început să scriu poezii în clasa a VII-a, dar motivul a fost cu totul altul. Îmi amintesc că tata se mândrea cu mine şi se lăuda cunoscuţilor că scriu versuri. Într-o zi, ne-a vizitat la Baia de Arieş şoferul unui director de la Cluj, care atunci când a aflat că scriu poezii i-a replicat tatălui meu: „Încă unul care o să moară de foame”. Toamna, a murit tatăl meu, la care ţineam foarte mult. A fost un lucru care m-a cutremurat, dar care, poate fără să-mi dau seama, mi-a deschis larg orizontul spre creaţia poetică. Prima poezie după acest tragic eveniment a fost o parodie sau o pastişă după poezia „Când a fost să moară Ştefan”, de Şt. O. Iosif, înlocuind numele domnitorului cu apelativul „tata”. Debutul publicistic a avut loc în anul 1964, cu poezia „Zmeu”, în vers alb, apărută în ziarul „Scânteia pionierului”.
– Care au fost temele preferate ale tânărului poet Dumitru Mălin, ţinând cont că aţi debutat în presă la numai 14 ani?
– Temele principale abordate în versurile mele au fost proponderent cele legate de locurile natale şi viaţa din Munţii Apuseni: natura, copilăria în piesajul mirific oferit de oraşul natal şi împrejurimi, multe presărate cu elemente de patriotism local, amintind de Avram Iancu, Horea etc. Iată un alt exemplu cu Crăişorul ca simbol naţional: „Am coborât pe un picior de plai/Cu stele răsărite-n lemn de porţi/Tot neamul meu cu mocănescul grai/Închis flămând în numele de moţi/Mama cosea pe pânză cu saten/Legenda unui crai de-al nostru: Iancu/Bunicul, într-o lingură de lemn/Îmbobocea bujorul alb şi macul”. Am mai scris însă şi despre viaţa de adolescent, tradiţii şi obiceiuri, folosind adeseori ca simbol Mioriţa: „Azi mi-i bolnavă Mioriţa, mamă/O doare Apusul când va fi să fie/Dă-mi fericirile toate şi-o năframă/Şi-o lacrimă de-a ta să mă mângâie”.
Ţinea la piept volumul lui Esenin „ca pe «Visul Maicii Domnului»”
– Poezia dumneavoastră îmi aduce aminte de stilul artistic al celebrului poet rus Serghei Esenin. Este ştiut faptul că marii scriitori ai literaturii româneşti şi universale au influenţat creaţia literară a multora dintre urmaşii lor. Dumneavoastră ce scriitor v-a marcat felul de a scrie versuri?
– Aici aveţi dreptate. Fără să vreau, opera mea artistică a fost influenţată de Esenin şi, trebuie să vă mărturisesc, că nici acum nu „scap” de amprenta lui stilistică. Aşa cum spuneam, fără măcar să ştiu cine fusese Serghei Esenin, începusem să scriu poezii, iar într-una din zile un profesor de la Baia de Arieş, Şpan îl chema, mi-a citit versurile şi apoi mi-a adus „Ceaslovul satelor”, primul meu volum de Esenin. Era în format mic, de buzunar. Când am ajuns în armată îl ţineam în veston, în buzunarul de la piept, ca pe rugăciunea „Visul Maicii Domnului”, deşi ştiam pe de rost versurile, cum cunoştea bunica psalmii. Nu doar profesorul Şpan mi-a spus că versurile mele sunt eseniene păstrând desigur proporţiile, ci mai mulţi poeţi, printre care regretatul dumneavoastră coleg de la ziarul „Unirea”, Ioan Sîngereanu. Mi-au plăcut însă şi operele altor scriitori din literatura română: Lucian Blaga, George Coşbuc, Octavian Goga, Aron Cotruş, iar în tinereţe, până pe la 30 de ani, foarte mult mi-a plăcut poezia lui Eminescu. Mai puţin m-au impresionat însă versurile lui Tudor Arghezi.
Geneza artei este suferinţa artistică a poetului!
– Vorbiţi-ne despre activitatea dumneavoastră literară şi profesională.
– Din dragostea adolescentină pentru o frumoasă fată, culmea,
m-am înscris şi am absolvit un liceu cu profil real şi recunosc că nu regret nimic altceva decât că nu am studiat literatură universală în anii de liceu, ci doar la facultate. În studenţie, am fost redactor-şef al revistei „Gaudeamus Alma Mater” şi activam în Cenaclul literar „Nicolae Labiş” al Institutului Pedagogic Oradea. Atunci am luat prima dată contact cu lumea presei. Conducerea universităţii mi-a dat chiar şi o dispensă privind prezenţa la cursuri, ca să am timp să mă ocup de problemele legate de editarea revistei, să merg la tipografie, unde am început să aflu câte ceva despre procesul tehnologic, fiindu-mi indusă în minte de către prietenii mei poeţi convingerea că voi lucra în presă, lucru care mi-ar fi plăcut. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu cenzura comunistă. De altfel, prima mea carte pregătită pentru debutul în volum – „Ţara cochiliei” – a fost respinsă de cenzură, pe motiv că versurile exprimau sentimente de retragere şi disperare dusă la extrem, fiind declarate prea pesimiste pentru a fi oferite publicului cititor. Poate dacă aş fi avut curajul, ca să zic aşa, să mă mut la Bucureşti, cum au făcut alţi colegi, destinul meu literar ar fi fost, cine ştie, altul. Am fost însă întotdeauna familist şi nu am vrut să renunţ la legăturile cu familia în favoarea celei literare, dar nici nu am avut ambiţia să public în volum înainte de vârsta de 30 de ani. Eu consider că arta pleacă din suferinţa artistică; nu există capodoperă izvorâtă din marea bucurie artistică. Debutul în volum a avut loc la îndemnul prof. Ilie Mazilu şi cu ajutorul lui Ion Spălăţelu, prieten cu directorul Editurii Facla din Timişoara, Ion Marin Almăjan. Aşa mi-a apărut în anul 1982 volumul „Zodia mărturisirii”, o plachetă cu 50 de poezii scrise în anii anteriori. Apoi, până la evenimentele din Decembrie 89 am mai publicat un singur volum, în 1986, „Ziua de trecere”. Poeziile pentru copii reunite în volumul „Ochii din copilărie”, scris la cererea editurii, nu a mai apărut, deoarece a urmat revoluţia.
”M-am săturat să tot sfidez universul”
– Deşi mi s-a cerut de mai multe ori, nu am scris niciodată poezii despre Ceauşescu. Din contră, aş putea spune, mi-am pierdut slujba şi eram la un pas să fiu arestat din cauză că am spus nişte poezii împotriva partidului. În 2003 am reuşit să public  volumul „Exilul în păianjen”, în care, în secţiunea „Exilul răzvrătit”, am avut 5 – 6 poezii interzise în comunism. A urmat o perioadă îndelungată în care, deşi am mai scris versuri, nu am mai publicat nimic, amintindu-mi că Cioran spune că
s-a săturat să tot sfideze universul. Aşa se face că abia în 1999 am publicat un nou volum, „Scrisori din dragoste de toamnă”. Aveam deja 49 de ani. A fost un volum de recuperări, poezii pe care le-am scris încă din studenţie. Şi uita aşa, vorba lui Baltazar, a urmat „Întoarcerea poetului la uneltele sale”, adică am revenit la scris. De atunci încoace, aproape an de an am publicat câte un volum, realizând că nu mai este suficient timp. Au apărut: „Ochii din copilărie” – 2001, „Muntele dintre iubiri” – 2002, Exilul în păianjen – 2003, „Testamentele înserării” – 2008, „Amurgul pur şi simplu” – 2009, „Mânia amurgului” – 2010, „Iubiri din ultima adolescenţă” – 2011, „Inventar la viaţă” – 2012.
În plan profesional, am activat între 1974 – 1976: profesor titular de limba franceză la Şcoala Generală Stremţ, 1976 – 1980: profesor detaşat de limba franceză la Liceul Industrial Baia de Arieş, 1980 – 1982: director la Biblioteca Judeţeană Alba, 1982 – 1983: director la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1983 – 1985: profesor titular la Şcoala Generală Stremţ, 1985 – 1990: inspector (instructor) la Comitetul de Cultură Alba, 1990 – 1997: profesor titular de limba franceză la Liceul Industrial Nr. 2 Alba Iulia, 1997 – 2009: inspector cu activitatea educativă la Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, iar din 2009 sunt director la Palatul Copiilor Alba Iulia şi profesor titular, conducătorul Cercului de creaţie literară la aceeaşi instituţie. Din 2012 am devenit membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Sibiu. Nu a fost o ambiţie, dar nu făceam din asta un titlu de glorie. În comparaţie cu Adrian Păunescu sau Mircea Dinescu, de exemplu, cum să spui că eşti poet…
Dumitru Mălin este o enciclopedie mobilă de bancuri pe care le spune cu mult har
– În ciuda pesimismului afişat în poeziile din perioada de început a activităţii dumneavoastră artistice, prietenii şi lumea, în general, vă cunosc ca fiind o persoană sociabilă, plină de viaţă, optimistă. Mai mult, întotdeauna aveţi pregătit un banc pentru a fi plasat în momentul potrivit al unei discuţii. Aţi putea scoate chiar o carte sau un CD…
– Când scriu poezii mă spovedesc mie însumi, artistul se amăgeşte singur, omul îşi creează iluzii pentru el însuşi, chiar şi în credinţa lui. Eu sunt o persoană căreia îi place să trăiască, îmi place să beau un pahar de vin bun cu prietenii adevăraţi, precum un bătrân spunea că prietenii sunt ca bostanii: trebuie să spargi 20 până dai de unul bun… Mi s-a mai spus să scriu o culegere de bancuri. Dar acestea trebuie să fie auzite, ca să poată fi gustate din plin şi, mai mult, trebuie spuse fără perdea. Ca să nu mai zic că, în ritmul în care circulă acum bancurile, multe dintre ele cred că sunt deja publicate undeva: pe Internet, în ziare, reviste, iar unele bancuri sunt perisabile. Mi-aţi dat o idee bună cu CD-ul, lângă o carte… Chiar dacă bancurile evidenţiază greşelile unora, mie nu-mi plac oamenii care-i dispreţuiesc pe alţii; nu-mi iubesc trădătorii şi îmi displace infatuarea. Ştiţi cum zice Coşbuc: „Multe bunuri are omul,/Dar virtutea cea mai mare/E să nu se ţie mândru/ Cu virtuţile ce are”. În afară de literatură şi folclor, sunt încântat de unele picturi moderne expresioniste.
lDescifrarea misterului feminin – o aventură a cunoaşterii
– În numeroase dintre poeziile dumneavoastră se regăseşte femeia în diferite ipostaze. Ce v-a făcut să luaţi ca model în versuri reprezentantele sexului frumos?
– Pentru mine, una dintre probleme a fost descifrarea misterului feminin, care a reprezentat o adevărată aventură a cunoaşterii. Din întrebările de zi cu zi a rezultat poezia despre femeie, despre cuplu şi familie sau despre ceea ce înseamnă să fii bărbat liber. Prin poezie am avut parte şi de succes la femei, în special la cele cu suflet, deşi eu nu mă consider un bărbat frumos. Am şi explicat în unele poezii sensibilitatea feminină. În final, aş mai spune că acum, după o întreagă carieră, îmi dau seama că
m-am născut cu talent şi, chiar dacă am tot vrut să renunţ, să pun lira în cui, nu am putut. Din contră, am muncit mai mult, am căpătat mai multă încredere, nu pentru că aş câştiga ceva, ci pentru satisfacţia pe care ţi-o poate da arta, nu pentru gloria din timpul vieţii sau cea de după moarte.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI