Planul B

    Între serialele de succes difuzate de canalul AXN, un loc de top ocupă fără îndoială „The practice” („Cabinetul de avocatură”). Recunosc că mă număr printre fanii lui foarte dedicaţi, mai ales datorită felului în care scenariul captează particularităţile sistemului judiciar american, sistem ce reprezintă principalul pilon al celei mai avansate democraţii din lume. Eroii filmului sunt avocaţii unei mici firme de profil din Boston, al cărei succes are la bază atât profesionalismul specialiştilor ei cât şi identificarea acestora cu cauzele clienţilor, nu doar în situaţiile în care îi consideră pe aceştia nevinovaţi, ci şi în altele, mai puţin convenabile din punct de vedere moral. Astfel, ei îşi asumă toate riscurile, inclusiv pe acela al excluderii din breaslă, pentru a pune în aplicare machiavellicul „scopul scuză mijloacele”. Unul dintre aceste mijloace, care i-a făcut de altfel faimoşi pe utilizatori, fiind catalogat drept intolerabil de către adversarii lor dinăuntrul şi dinafara instanţelor de judecată, este aşa-zisul plan B. Conform acestuia, când apărarea nu prea are şanse de câştig, din pricina lipsei ori a inconsistenţei probelor, avocaţii măsluiesc jocul, îndreptându-şi tirul înspre cu totul alte persoane decât clienţii lor, unele dintre ele inocente, pe care le desfiinţează prezentându-le drept potenţiali infractori sau delincvenţi-surogat, numai buni de pus în vitrină ca ţinte. Scopul este evident acela de a semăna în rândurile juraţilor „îndoiala rezonabilă” de natură să le salveze clienţii vizaţi de procurori. Cu alte cuvinte, seamănă confuzie, în mod deliberat, şi manipulează juraţii într-un stil pe cât de agresiv, pe atât de persuasiv, până când aceia ajung să nu mai poată discerne între vinovăţie şi nevinovăţie.
De ce am simţit nevoia să fac această introducere poate prea lungă? Pentru că mi se pare de-a dreptul izbitoare asemănarea dintre strategiile partidelor autohtone, care au început de ceva timp campania electorală, chiar dacă se acuză reciproc de furtul startului, cu planul „B” al „Cabinetului de avocatură”.
Un exemplu-şcoală în acest sens a oferit subiectul vedetă al acestor zile, respectiv înfruntarea dintre premierul Mihai Răzvan Ungureanu şi jurnalistul  Mihai Gâdea în cadrul emisiunii „Sinteza zilei” de pe Antena 3, difuzată marţi seara. Diferenţa de calibru dintre cei doi (mă refer în special la inteligenţă şi cultură) l-a făcut pe Mihai Gâdea să dea cam prost, el fiind astfel pedepsit pentru felul inchizitorial în care i-a tratat adesea pe unii dintre interlocutorii invitaţi în emisiunea citată. Dar, ca şi cum această pedeapsă nu ar fi fost suficientă, o serie întreagă de politicieni, dar mai ales de jurnalişti şi analişti din tabăra (solda) puterii au reacţionat orgasmic, într-o euforie de nedescris, pe care au ţinut s-o împărtăşească publicului fidel.
Admiţând, aşadar, superioritatea lui MRU în raport cu Gâdea, pe mine domnul premier nu m-a prea entuziasmat, întrucât a ocolit, ce-i drept foarte diplomatic, în stil SIE, dacă vreţi, majoritatea răspunsurilor la întrebări importante, chinuitoare pentru mulţi dintre telespectatori. Şi când spun asta mă refer la „reîntregirea salariilor”, la reducerea CAS, sau la situaţia UMF Târgu Mureş. La aceste capitole, ceaţă totală! Singurul lucru clar pe care l-a spus MRU s-a referit la o convorbire telefonică avută cu Victor Ponta, ca să nu mai doarmă Crin Antonescu aşa de liniştit cum obişnuieşte, potrivit propriei declaraţii, citate ieri de cea mai mare parte a presei.

Maria Lucia MUNTEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI