Omul Adrian Păunescu s-a stins, poetul va trăi veşnic

Născut în localitatea Copăceni din Basarabia, avea să treacă în România oglindă a unui izvor tânăr cu ochi albaştri, să coboare sub glia românească sămânţa devenită mirabilă.
Avea să renască Limba Română, să-i redea tinereţea prin felul în care a ştiut să facă, din cenaclul „Flacăra” o mişcare de cultură naţională. Devenise liantul unei respiraţii fără moarte: a dreptăţii şi democraţiei. Saluta tinereţea în adidaşi acolo, la Teatrul „Ion Creangă”, de unde s-a revărsat în săli, instituţii, pe stadioane, dând drumul unui porumbel alb peste ţară şi planeta pământ să ducă mireasma tricolorului şi a talentului, a frumuseţii unui popor. În 1985 cineva a încercat să ştranguleze limpezimea acestui zbor, un crez, dar n-a fost aşa – A învins, după 1990 „Totuşi iubirea” – o insulă de libertate.
A poposit nu o dată la Alba Iulia, la Mânăstirea Râmeţ, prin Apuseni, înainte de 1989, îmbrăcând totul, paşi, dar şi grai într-o flacără nestinsă, influenţând mersul României prin cultură.
A strâns în braţe neamul românesc, dragostea de ţară, fiecare cuvânt, dându-le forma iubirii, cu toate luminile şi umbrele prin care urcase şi coborâse. Cetăţean al unei Patrii pe care o cântase ziua şi noaptea, pe baricade, pe coridoarele puterii, Părinte ce-şi iubea copiii ca pe ochii din cap, Adrian Păunescu devenise o biografie de invidiat.
În aceste clipe, şi mereu, vom fi alături de familia îndurerată, de toţi cei ce l-au cunoscut şi apreciat, de Limba Română care este în bernă, şi l-a înfiat pentru eternitate.
Iată pentru ce oameni ai Albei îl roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele cele lumeşti, să-i încarce sufletul cu frumuseţea neamului românesc – nu-l vom uita, aşa cum a fost, cu bune şi rele! (Consiliul Judeţean Alba)

De la un cardiac, cordial

ELIT

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.
Adrian Păunescu,
31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

1 comentariu

elle 6 noiembrie 2010 at 14:19

Dormi in pace, suflet mare!
Versurile tale vor fi mereu aproape de noi.

„Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvăntul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere…”

(Adrian Păunescu- „Un veac de tăcere” – fragment)

Comentariile sunt oprite