Obiceiuri, tradiții și superstiții de Ignat – Ziua sacrificării porcului de Crăciun

• Obiceiuri de Ignat. Tradiții de Ignat. Obiceiuri, superstiții din moși strămoși de ziua sacrificării porcului de Crăciun (de pomana porcului) 

Alaiul sărbătorilor de iarnă, care se întinde pe parcursul a trei săptămâni, începe oficial de mâine, 20 decembrie, cu Sărbătoarea Ignatului.

Citește și: MESAJE de CRACIUN. URARI şi FELICITARI de Sărbători

În religia creştin-ortodoxă, în această zi mai este prăznuit şi Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan. Acesta a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte. În tradiţia populară, ziua de 20 decembrie este cunoscută şi sub numele de „Ignatul porcilor”, când mulţi români, mai ales din mediul rural, conform unei vechi tradiţii, sacrifică porcul pentru masa de Crăciun şi celelalte sărbători care urmează până la Sfântul Ion. Sacrificarea porcului de Crăciun este o dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creştină.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este cel de la cumpăna dintre vechiul an şi cel nou se miza pe funcţia regeneratoare a sacrificiului. Prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se încheie, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an. În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci.

Se spune că în noaptea de Ignat porcii visează dacă vor fi sau nu tăiaţi sau visează cuţit, ceea ce constituie un semn că vor fi sacrificaţi. În unele zone, porcul se taie chiar în ajunul Crăciunului.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practică acest sacrificiu la Saturnali, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănaturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consuma la cumpănă dintre anul vechi şi anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană:  începutul primăverii, al semănaturilor, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

Citește și: Mesaje de Anul Nou. Urari de Anul Nou. Felicitari de Anul nou. Mesaje de Revelion

În desfăşurarea obiceiului sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificiul nu poate fi început înainte de ivirea zorilor şi nici nu poate depăşi apusul soarelui. El trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu agheasmă sau cu apa neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toţi membri ei, iar pentru copii este uprilej de veselie şi joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. În unele regiuni chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare. Se spune că femeile nu au voie să participe la tăierea porcului nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaţilor, deoarece, fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat şi se rostesc cuvintele: ”Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat.

Se obişnuieşte ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru că porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia băşica porcului şi se pun grăunţe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face băşica, atâta veselie şi bucurie va fi în casă.

Ion Creangă povesteşte în ”Amintiri din copilărie” despre acest moment: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată râde mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca…”

”Pomana porcului”

Femeia, de obicei, se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii cu cuţitul pe fruntea animalului zicând: ”Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi” şi termină de tranşat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la ”pomana porcului”. Picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul ştie să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice naţie din lume care mănâncă acest fel de carne.

Începând de la urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucăţele din care toţi vor degusta la masa din ziua Naşterii Domnului. După tranşarea şi sortarea cărnii, gospodina casei pregăteşte o masă, numită tradiţional „pomana porcului”, pentru toţi oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, de tuci, se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptură, gospodina face şi o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi mesenii şi, în mijlocul mesei, pune şi un castron cu murături. De obicei, masa se aşază în curte, în faţa casei, se mănâncă în picioare şi, alături de mâncare, se bea ţuică fiartă.

”Pomana porcului” se împarte comunităţii, săracilor, dar mai mult apropiaţilor. O parte din bucăţele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele şi adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.

Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului dar uneori obiceiurile şi tradiţiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineaţa de Crăciun, o parte din ele sunt împărţite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morţii familiei.

OBICEIURI şi SUPERSTIŢII din moşi strămoşi

În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada şi se păstrează, pentru că se spune că este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belşugul casei, de aceea se presară mei şi sare împrejurul casei, al hambarelor şi al curţii.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor. Diferite organe ale porcului sacrificat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare.

Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.

Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci când se crede că sunt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Grăsimea de porc se foloseşte pentru calmarea durerilor reumatice, cu ea ungându-se membrele corpului afectate de boală.

Copitele animalului sunt căutate de vrăjitoare, pentru a le utiliza în practici de magie neagră, de legat căsătoriile, de despărţire a cuplurilor etc.

În satele din Banat, exista obiceiul ca mortii-strigoi să fie unşi cu untură. Înainte de a fi aşezaţi în sicriu. Se crede că untura îi fixează, împiedicându-i să se reîntoarcă şi să se răzbune pe cei vii.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sânge ”îngheţat”, este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care indică durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că va fi o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelşugat.

În anumite zone le ţării este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi. Fetele din casă şedeau deoparte şi, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sânge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

În casă este adusă mai întâi căpăţâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite ”cârpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.

INĂTOAREA – divinitatea răzbunătoare

Pedepsele aplicate celor consideraţi vinovaţi de nerespectarea interdicţiilor – căzături, opărit, dureri ale membrelor inferioare – erau atribuite unei divinităţi răzbunătoare, ce patrona sărbătoarea: Inătoarea. Se spunea că Inătoarea era o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun, „mânca lumea”. În acelaşi timp, în poveştile ce circulau în satul din sudul Moldovei, la începutul secolului al XX lea, ea apărea ca o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora.

Pentru a contracara acţiunile ei malefice şi a o împiedica să se apropie de casă, femeia „ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopţii, în curte şi să imite cântecul cocoşului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoşului, Inătoarea se retrăgea speriată. Aşadar, în acest ceremonial, se sconta pe funcţia protectoare a cocoşului – chiar dacă era vorba numai de imitarea sunetelor lui – care, în calitate de animal solar, avea puterea de a exorciza spiritele malefice.

După ce îndeplinea acest ritual cu funcţii apotropaice, de apărare, femeia trebuia să intre în casă şi să stingă focul, ca Inătoarea să nu fie atrasă de lumină şi să revină. Ea căuta lumina focului, întrucât locul pe unde putea intra era hornul casei. Dacă era întuneric, ea nu reuşea să găsească calea de acces către interiorul locuinţei şi plecă definitiv.

Dar, până să părăsească satul, ea încerca să se răzbune pe oricine îi ieşea în cale. De aceea, se spunea că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic. Fiind încărcate cu energie, obiectele metalice puteau ţine la distanţă de om duhurile ostile lui. Metalul bara trecerea Inătoarei, împiedicând-o să se apropie de cel pe care îl întâlnea în peregrinările ei diurne sau nocturne pe pământ.

După credinţele comunităţilor rurale din Banal, Inătoarea putea fi împiedicată să se apropie de casă dacă, în dimineaţa de Ignat, după ce se tăia porcul, se înconjura de trei ori curtea cu o cârpă aprinsă. Fumul degajat de cârpa aprinsă o forţa să se îndepărteze.

Sursă: creştinortodox, agerpres

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI