Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele)

La venirea în lume a Sfântului Ioan, roata neoprită a timpului înclina de zor cumpăna coborâtoare spre apusul ireversibil al unei epoci (V.Testament), marcată de nenumărate suişuri şi coborâşuri, măreţii şi decăderi, lumini şi umbre, înfăptuiri şi eşecuri. Oameni de toate calibrele, adevăraţi vieri credincioşi ce şi-au dat roadele la vremea lor şi grădinari harnici, care au plivit cu grijă livada necuprinsă a lumii de spini şi bălării, au înălţat ştacheta naturii umane, prin trăirea şi prestaţia lor până la asemănarea cu Dumnezeu. Nenumărate stele (Avraam, Iacob, Iov, Ilie), au luminat bolta sfinţeniei vechi-testamentare, dar nici una n-a strălucit atât de năucitor ca Ioan Botezătorul, ultimul prooroc, germinat şi plămădit la cumpăna dintre cele două Legi.
Copleşit de mila Domnului, Cel ce le-a binecuvântat bătrâneţile cu un dar atât de mare, Arhiereul Zaharia, tatăl lui Ioan, exclama: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său, şi ne-a ridicat corn de mântuire, în casa lui David, slujitorul Său” (Lc. I, 68-69). Adumbrit de puterea Duhului Sfânt, a cărui lucrare era nelipsită în toiul acestor întâmplări neverosimile şi intuind cu claritate destinul misionar al proorocului, Zaharia îi prezice: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, prin iertarea păcatelor lor” (Lc. I, 76-77).
Rod al rugăciunilor stăruitoare şi a credinţei neîmpuţinată a evlavioşilor săi părinţi (Zaharia şi Elisabeta), Ioan va desfăşura o activitate predicatorială fără pereche. Fiind născut în ultimii lor ani de viaţă, pruncul Ioan va rămâne orfan din fragedă copilărie, fiind preluat în grija Proniei divine, care-l va ocroti până la ieşirea în pustiul Iordanului, unde va predica „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor”. Cuvintele sale, grele ca nişte torpile, vor pune pe gânduri multe cugete rătăcite prin labirintul încâlcit al lumii de păcate. Suflete spetite de povara anilor trăiţi în fărădelegi vor fi întoarse de pe calea morţii. Speriaţi de glasul celui ce strigă în pustie, puii de vipere şi de scorpii vor bate în retragere şi se vor cuminţi. Tăişul securii ce stă la rădăcina pomilor neroditori care se taie şi se aruncă în foc a convertit multe minţi aburite de mirajul vieţii fără sens şi le-a adus la Dumnezeu, „a cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava să o ardă cu foc nestins” (Lc. III, 17).
Preot dr. Petru PINCA, Blaj

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---