NAŞTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

Cartea Sfântă ne pune la îndemână numeroase pilde de oameni centenari sau aproape centenari, care, înainte de a adormi (somnul cel de veci) au rodit, aducând la rampa istoriei personalităţi de notorietate planetară. Cea mai reprezentativă pereche care, cu ajutorul Domnului a rodit la o vârstă foarte înaintată a fost patriarhul Avraam şi femeia lui Sarra. Chiar dacă credinciosul patriarh se îndoia de perspectiva dobândirii unui moştenitor la vârsta pe care o avea întrebându-se în sine: „Este cu putinţă oare să mai aibă fiu cel ce are o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?” (Facere XVII, 17), Sarra a zămislit „şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea arătată de Dumnezeu” (Facere XXI, 2).
Cu teama şi emoţia nerodirii în suflet au îmbătrânit şi părinţii Sfintei Fecioare Maria, până în ziua când îndurarea lui Dumnezeu s-a revărsat îmbelşugat peste căsuţa umilă de la periferia Nazaretului, dispreţuită de către toţi trecătorii care-i cunoşteau şi ştiau că nu au adus niciun urmaş neamului din care s-au născut. Însuşi Arhiereul Isahar i-a mustrat pe bătrânii Ioachim şi Ana, când aceştia, mergând la Ierusalim să-şi ducă darul  la altar, i-a silit să stea la uşa templului împreună cu bolnavii şi cu cerşetorii, până când toţi închinătorii cu copii, îşi vor depune darul lor de jertfă. Ambii soţi răbdau cu stoicism umilinţa, ştiind că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi chiar dacă sunt bătrâni, Dumnezeu poate ridica chiar din pietre fiii lui Avraam, lucru care s-a şi întâmplat, deoarece după   patruzeci de zile de post şi rugăciune, Ana a zămislit, iar la timpul rânduit a născut-o pe Sfânta şi Preacurata Fecioara Maria.
O altă naştere minunată, survenită la bătrâneţea părinţilor (Zaharia şi Elisabeta), a fost cea a Sfântului Ioan Botezătorul. Vestea este răspândită de cel mai cunoscut înger (Gavriil), care-l previne pe arhiereul Zaharia că bătrâneţea îi va fi mângâiată de către  Dumnezeu prin naşterea unui fiu.
Ambii soţi fiind foarte în vârstă, arhiereul Zaharia îşi exprimă neîncrederea faţă de spusele îngerului, însă acesta îi va risipi îndoiala printr-un argument convingător: „Iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor”. (Luca I, 20)
Nu numai că mesajul proorocului s-a împlinit întocmai, dar şi pruncul ce avea să se nască din Elisabeta, va deveni mâna dreaptă a Mântuitorului şi cel mai devotat colaborator al Său. Cuvintele lui Ioan, grele ca nişte torpile, vor pune pe gânduri multe cugete rătăcite prin labirintul încâlcit al lumii de păcate, astfel că, numeroase suflete spetite de povara anilor trăiţi în fărădelegi vor fi întoarse de pe calea morţii. Speriaţi de glasul celui ce strigă în pustie, mulţi pui de vipere şi de scorpii vor bate în retragere şi se vor cuminţii. Cu tăişul securii stând la rădăcina pomilor neroditori, care se taie şi se aruncă în foc, Ioan a convertit multe minţi aburite de mirajul unei vieţi fără sens şi le-a adus la Dumnezeu „a cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava să o ardă cu foc nestins”. (Luca III, 17).
Ieşirea lui Ioan la propovăduire a fost întâmpinată de o societate oarbă şi şchioapă, care nu-şi găsea drumul spre lumină şi în mod natural călca strâmb, strivind sub picioare cele mai elementare norme de conduită morală. Încă cu opt secole înainte de venirea lui Ioan şi a Mântuitorului Hristos, proorocul Isaia critica vehement proastele năravuri ce decorau într-un mod revoltător peisajul social al contemporanilor săi prin cuvintele: „Umblăm de-a bâjbâitul ca orbii pe lângă zid; ca cei fără de ochi bâjbâind mereu, ne poticnim în mijlocul zilei ca şi pe înserate; între oamenii în putere suntem ca nişte morţi. Mormăim toţi ca urşii şi guruim ca porumbiţa” (Isaia LIX,10-11).
Deşi se vede cu ochiul liber norul de răutăţi şi de nebunii în care ne bălăcim, dar şi securea care stă la rădăcina pomului neroditor gata să lovească, nu dăm niciun semn de remuşcare şi de îndreptare. Mai mult parcă, cuprinşi de val-vârtejul veacului şi de nebunia lumii în care trăim tindem să ne scufundăm ca într-un triunghi al Bermudelor în mlaştina păcatelor şi a morţii sufleteşti.
Şi astăzi, ca de altfel în tot trecutul nostru istoric, se simte lipsa unui bici cu multe plesne, asemănător cuvântului neiertător al Sfântului Ioan Botezătorul, care să şfichiuiască cu toată asprimea necredinţa şi proastele năravuri ale unei lumi învechită în rele.
Preot dr. Petru PINCA – Blaj

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---