Masă amorfă

Ieri, premierul Emil Boc şi-a asumat pentru a unsprezecea oară răspunderea în faţa Parlamentului (şi a naţiunii), de data aceasta pe proiectul noului Cod al Muncii. Procedura pe care Opoziţia a criticat-o dur şi împotriva căreia a şi depus o moţiune de cenzură (tot a unsprezecea) a fost precedată de numeroase controverse. Lucru firesc dacă ne gândim că modificarea Codului Muncii este o chestiune care ne priveşte pe noi toţi, indiferent de mediul în care muncim. Controversele s-au oprit însă, cu mici excepţii, la dispute televizate, populaţia direct vizată stând în expectativă. Nu este pentru prima dată când constatăm acest lucru. Unul dintre motivele de mare nemulţumire a venit din partea liderilor sindicali care acuză guvernul că prin prevederile noului Cod al Muncii doreşte destructurarea mişcării sindicale. De parcă ar avea guvernanţii mult de muncă în această direcţie! De parcă mişcarea sindicală este acum foarte puternică! Ei, aş! Liderii sindicali au avut „grijă” de-a lungul ultimelor două decenii să transforme sindicatele comuniste, acuzate că nu reprezentau interesele sindicaliştilor, ci pe cele ale regimului, în sindicate libere care au reprezentat în primul rând interesele liderilor lor aflaţi în mult prea multe ocazii în strânse relaţii de camaraderie cu politicienii din toate partidele. Sindicatele au fost, carevasăzică, echidistante! Sau mai degrabă au devenit distante faţă de interesele membrilor lor. Nu-i de mirare deci că marile acţiuni sindicale cu care au ameninţat guvernul şi pe care au sfârşit prin a le organiza au reuşit mobilizarea a circa 30.000 de oameni (cea mai amplă dintre ele), extrem de puţin faţă de marile mişcări care au loc în statele unde pentru subiecte similare au ieşit în stradă sute de mii de oameni. Neîncrederea de care se bucură acum liderii sindicali este dublată de metehne pur româneşti: dezinteresul, neimplicarea în viaţa comunităţii, lipsa prevederii şi… comoditatea. Nu pot să uit explicaţia pe care un lider sindical o dădea pentru slaba participare la proteste şi anume că ziua de muncă petrecută în stradă şi nu la serviciu nu este plătită de angajator. Mi se pare firesc! Dar nu înţeleg de ce sindicatele nu organizează aceste mişcări în timpul liber al membrilor lor, aşa cum se procedează în alte părţi. Pentru că nu le-a venit ideea sau pentru că participarea ar fi şi mai slabă? Şi dacă nu reuşim să ne mobilizăm în probleme care ne afectează direct (dreptul şi condiţiile de muncă, banii…), cum vom fi în stare să luptăm, să ne facem auzită şi mai ales ascultată vocea în situaţii care nu ne afectează direct, dar care au o mare influenţă (acumulate) asupra structurării sau destructurării sociale?
Suntem o masă amorfă uşor manipulabilă de către toţi cei care sub sloganuri generoase şi generale îşi ascund interesele meschine şi particulare. Cădem pradă prea uşor promisiunilor electorale, dar mai cu seamă nu facem nimic, un lucru cât de mic, pentru a ne manifesta ca societate civilă. Am asistat la „decesul” multor iniţiative de mobilizare a spiritului civic, atât de multe încât sintagma şi-a pierdut substanţa. În atari condiţii nimic din ce ni se întâmplă nu este nemeritat!
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI