Mărturiile unui deţinut care a lucrat la fabrica de la Aiud: „Nu mai avem pretenţia de a fi trataţi ca oameni. Am devenit depersonalizaţi şi acceptam totul aşa cum era”

Mărturiile unui deţinut care a lucrat la fabrica de la Aiud: „Nu mai avem pretenţia de a fi trataţi ca oameni. Am devenit depersonalizaţi şi acceptam totul aşa cum era”

Un fost deţinut politic care a lucrat în fabrica de la Penitenciarul Aiud a povestit în memoriile sale cum funcţiona atelierul de după gratii şi ce drepturi aveau cei care intrau în producţie.

În închisoarea de la Aiud, a funcţionat în perioada 1949 – 1963 o unitate de producţie în domeniul metalurgiei şi lemnului. Din anul 1959, când deţinuţii de drept comun care lucraseră până atunci în fabrică alături de personalul civil, format din maiştri şi muncitori calificaţi domiciliaţi în oraşul Aiud şi împrejurimi, au fost eliberaţi, administraţia închisorii i-a înlocuit cu deţinuţi politici.

În „Analele Sighet“ a fost consemnată mărturia lui Ioan Cupşa, condamnat de Tribunalul Militar Cluj la opt ani de închisoare şi confiscarea totală a averii pentru omisiunea denunţării. Angajarea personalului, povestea el, s-a făcut după o arbitrară triere şi după o perioadă de fortificare fizică de două săptămâni, care consta într-o alimentaţie mai consistentă şi schimbarea celulelor cu aşa-zisele dormitoare. Apoi, s-a trecut la organizarea procesului de producţie şi repartizarea personalului în ateliere de profil (mecanic, electric, de întreţinere, de lăcătuşerie, de turnătorie, sudură, tâmplărie, tapiţerie etc.). În funcţiile de şefi de ateliere (pe posturi de maiştri) şi în birourile tehnice au fost numiţi deţinuţi cu calificare superioară, aşa cum erau ingineri de specialitate, cu experienţă în funcţii de conducere. Echipele de lucru din subordine s-au format din ingineri, maiştri şi muncitori calificaţi în domeniu şi dintre cei care urmau să se califice la locul de muncă.

Fabrica închisorii din Aiud producea bunuri de consum, diferite articole necesare pieţei. Atelierul electric asigura iluminatul în fabrică şi în penitenciar şi întreţinerea maşinilor-unelte. Dar, în afara operaţiilor de rutină, aici s-au proiectat şi sau executat aparate-prototip: un aparat de sudură „cap la cap” pentru deşeurile metalice (recuperarea deşeurilor), un transformator de sudură monofazic şi un electromotor pentru maşinile de cusut electrice.

Cei care munceau în fabrică aveau dreptul de a dispune de un dormitor separat, numit „dormitorul fruntaşilor”, dreptul de a dispune de o bibliotecă proprie în dormitor şi de jocuri de şah, iar după un an, dreptul la un pachet de acasă şi de a scrie lunar câte o carte poştală familiei. Tot după un an, deţinuţii aveau dreptul de a citi „în bloc” toate scrisorile sustrase în anul precedent din pachetele primite. Deţinuţii politici au semnat lunar state de plată pentru salarii fictive pe care nu le-au primit niciodată. „Viaţa părea să devină mai bună, fără libertate însă. Din când în când eram vizitaţi de ofiţeri şi subofiţeri care ne chestionau în legătură cu condamnările noastre. Plutonierul-major care m-a asistat în 1962 la vorbitorul cu Tita, întrebându-mă odată despre procesul meu, pe care i l-am redat pe scurt destul de fidel, m-a întrebat: „Şi pentru asta cât ţi-au dat?” – „8 ani!” am răspuns, şi el a comentat – parcă mai mult pentru sine decât pentru mine: „Mda, cam mult, totuşi!” Deci ţi se mai permiteau şi asemenea „libertăţi”. Nimic mai mult!“, povestea Ioan Cupşa.

„Au trecut aşa, în relativă linişte, lunile iulie şi august. Se împlinea un an de la arestarea mea. Prin septembrie 1959, vizitele superiorilor în celula noastră au început să se înmulţească. După ce, în prealabil, ofiţerul a început (alături de alţi ofiţeri) să se mai „documenteze” în privinţa noastră, a venit într-o zi şi ne-a pus – neobişnuit de politicos – întrebarea: „Care dintre dumneavoastră ar dori să iasă la lucru în fabrică?” Ciudată această delicateţe. Majoritatea s-au abţinut. Nu era de mirare: cu toate lecţiile mele, nu ştiau ce e o fabrică sau li se părea că problemele unei fabrici îi depăşesc. Din cei 20, eu şi vreo alţi 6 am răspuns că dorim acest lucru. M-am declarat cu totul dispus a lucra în fabrica penitenciarului din Aiud, al cărei profil era de electromecanică, adică exact în specialitatea mea. Situaţia de incertitudine n-a durat decât vreo două zile. Apoi, cei care ne-am exprimat dorinţa de a lucra în fabrică am fost scoşi şi duşi într-o cameră cu paie pe jos (aşezate pe lângă pereţi), cu pături suficiente, unde n-am stat decât două zile. Aici am aflat că urma să lucrăm în atelierul fabricii în locul deţinuţilor de drept comun, care nu făcuseră mare lucru. Eram în cameră vreo 80 de persoane, dar alte „serii” trecuseră pe aici înainte de noi, iar altele urmau să treacă în urma noastră“, continuă el mărturia.

Pentru lucrul în fabrică au fost aleşi 50. „Ei, din momentul intrării în această cameră, alimentaţia ni s-a schimbat. Trebuia să fim „fortificaţi” în vederea sarcinilor care ne aşteptau. La masă ni s-a servit o ciorbă de fasole boabe, foarte gustoasă, şi fiindcă am fost întrebaţi: „Cine mai doreşte?”, am obţinut o a doua farfurie, aşa încât m-am săturat… Nu ştiam – nici n-aveam de unde să ştim, după un an de detenţie – că ne aşteaptă şi felul doi. Ne-am aşezat la odihnă şi după o jumătate de oră a apărut şi felul doi… Surpriză! Macaroane cu carne în chip de budincă, dată chiar la cuptor. O porţie mare, cât o cărămidă! Nimeni n-a putut-o mânca şi nici n-a încercat. Toţi ne-am rezervat porţia pentru mai târziu. Şi mai târziu am mâncat-o cu mare poftă deşi se răcise şi se sleise…“

La un moment dat, gardianul a strigat: „Mă, care eşti inginer aici?”. „Eram învăţaţi să ni se adreseze „Caraliii” cu „Banditule!”, aşa că la început n-am înţeles prea bine ce vrea. Mai apoi, când a repetat întrebarea, ne-am prezentat câţiva inşi înaintea lui. Arătând, la întâmplare, cu degetul spre unul dintre noi, gardianul i-a ordonat: „Ia, vino tu încoace! Eşti inginer?!”. La răspunsul afirmativ al individului, gardianul, autoritar, l-a mai întrebat: „Da’ carte ştii?” „Bineînţeles”, a răspuns individul, resemnat. „Ia să-mi faci un tabel cu toţi ăştia de aici, în care să scrii la fiecare ce condamnare are, ce meserie, vârstă… Tot! Ai înţeles, mă?! Crezi că poţi face asta?”… „Pot” – a fost răspunsul. „Na! Atunci, poftim, ai aici hârtie şi creion şi apucă-te de treabă, măi!”, povestea Cupşa.

După două zile au fost scoşi de aici şi trimişi într-o curte largă…„Sub soarele strălucitor şi cald am zărit un gard de circa 80 m lungime şi vreo 20 m lăţime care separă curtea închisorii de cea a dormitoarelor care ne aşteptau. O-ooo!… Acestea erau dormitoare mari, cu paturi suprapuse, având la capete „lavoare” din tablă zincată, cu robineţi de apă curentă şi cu un closet turcesc, cu rezervor de apă… Părea un fel de cameră de hotel raportat la tot ce cunoscusem mai înainte… Totuşi, pe nici unul dintre noi nu părea să-l fi impresionat cumva schimbarea de situaţie. Prin curtea fabricii vedeam deţinuţii de drept comun care ocupaseră aceste spaţii înaintea noastră şi care urmau să părăsească în curând fabrica (probabil chiar penitenciarul…). Toţi urmau să plece, în afara celor de la bucătărie, care mai rămâneau un timp, până când între „politici” s-au găsit persoane „apte” a-i înlocui.

El spune că opririle de utilaje – fie din cauza proastei întreţineri, fie din motivul că aşa doreau ei – erau foarte frecvente cât timp s-a lucrat în fabrică cu deţinuţii de drept comun. După începerea lucrului cu deţinuţii politici – oameni mai bine pregătiţi, în general – opririle au fost din ce în ce mai rare. În perioada de început au fost aduşi in fabrică (din penitenciar) deţinuţi mai vechi, oameni care au lucrat în mine, în colonii de muncă şi chiar în fabrica penitenciarului, astfel încât erau cunoscuţi de către personalul civil al acesteia. Fabrica avea mai multe ateliere specializate în producerea diverselor articole necesare pieţei, conduse fiecare de un maistru civil. Toţi aceştia, inclusiv inginerul şef, aveau şi grade militare.

Îmbrăcămintea exterioară li se schimba de două ori pe an: primăvara şi toamna, când hainele vărgate din postav se schimbau cu cele din doc şi invers. „Ni se mai dădeau şi cămăşi, izmene, obiele (nu ciorapi), bocanci şi când le primeam, se întâmpla să avem câte o bucurie. Ea era mai mare sau mai mică în funcţie de numărul peticelor multicolore, a numărului de cârpituri, a numărului de nasturi (…) Bucurii erau şi acelea care rezultau în urma tratativelor pe care le duceam între noi pentru schimbarea ghetelor: era mare lucru să-ţi potriveşti o pereche de ghete, bune pentru fiecare picior, să nu ai o pereche de ghete pentru dreptul sau pentru stângul – că de potrivit la numărul piciorului nu se punea deloc problema“.

Aşa zdrenţăroşi cum erau, s-au obişnuit treptat să fie trataţi de caralii cu „bă” şi „mă”. „Dacă ţi se spunea: „Mă, ia vino tu încoace”, te duceai. Dacă erai întrebat: „Mă, banditule, ce faci acolo?”, răspundeai. Şi te dădeai la o parte spre a nu fi împuns între coaste de degetul întins ca o suliţă al plutonierului Filipescu ce trecea printre noi atunci când aşteptam încolonaţi pentru masă… Nu mai avem pretenţia de a fi trataţi ca oameni de aceşti caralii recoltaţi dintre oamenii cei mai simpli şi mai inculţi. Am devenit depersonalizaţi şi acceptam totul aşa cum era“, încheie el destăinuirile.

Sursa: adevarul.ro

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...