Ioan Bocșa – „Nu-mi lipsesc spectatorii, îmi lipsesc oamenii”

Motto: „Nu-mi lipsesc spectatorii, îmi lipsesc oamenii”

Vă scriu acum (la sfârșit de martie 2020), în vremuri nemaitrăite, care nu știm încotro ne vor duce și cum se vor încheia. Singurul lucru care mă legitimează să scriu în aceste momente este calitatea mea de „martor al umanității”, martor curios, care am stat cu ochii deschiși la tot ce s-a întâmplat în jur, timp de 72 de ani. Am urmărit cu uimire progresele omenirii și unele din așa-zisele „ore astrale” ale umanității:

Personal, am învățat, inițial, la lumina lămpii cu petrol, apoi la bec, apoi la neon, apoi direct de pe ecrane și monitoare de tot felul.

Îmi amintesc că am văzut, mai demult, un permis de conducere auto din anii ’20 ai secolului trecut. La sfârșit, pe coperta interioară, era scris tot codul rutier (vreo 6-7 paragrafe). Mi-au rămas în memorie două dintre reglementări: „Proprietarul, când iese cu mașina din curte, la șosea, are prioritate”,

„Iuțeala maximă, 25km/h”. Vă las pe dumneavoastră să faceți o comparație cu situația actuală; singurul lucru care s-a menținut este proporția dintre numărul paragrafelor codului rutier de astăzi și numărul de kilometri/oră atinși astăzi.

Când eram în clasa a 2-a, tatăl meu, care îmi era învățător, ne-a dus pe toți elevii în curte la un mecanic de locomotivă. Ne-am așezat cuminți pe iarbă. La un moment dat, s-a deschis un geam și gazda a scos pe pervaz o cutie roșie strălucitoare, ornată cu niște bare subțiri, aurii. După câteva fluierături ciudate, cutia a început să vorbească, apoi să cânte. Atunci am văzut și ascultat pentru prima dată un radio. Merită povestit și finalul (radioului). Într-o zi, proprietarul s-a îmbătat criță, a tot răsucit butoanele cerându-i imperativ „obiectului” să o pună să cânte pe Mia Braia. Tăcere, supărare tot mai mare, nervi, avertismente! În final, a luat ciocanul, a spart cutia și, rând pe rând, a distrus piesă cu piesă, meticulos, așa cum îi șade bine unui adevărat meseriaș.

Nu vreau să mai detaliez evoluția televiziunii, de la televizoarele alb-negru la cele cât peretele, extraplate, pline de „H”-uri și „D”-uri (oricum și televiziunea s-a banalizat în așa măsură încât, la un moment dat, am apărut pe ecrane până și eu).

Am fost contemporan cu primul zbor în spațiu; i-am știut pe Laika și pe Gagarin (tinerii, sigur ați dat deja căutare pe Google); am urmărit în direct, la televizor, aselenizarea echipajului american și aproape tuturor ni se pare firesc să urmeze Marte, Saturn etc.

Am asistat la competiția mondială a construirii de „zgârie-nori”. Unele clădiri au trecut, la propriu, de nori (mă întreb, oare nu s-a ajuns prea sus? oare n-am intrat într-o zonă în care am putea tulbura intimitatea CUIVA?)
Asist la (și am beneficiat de) progresul nemaiîntâlnit al aviației. Am avut și noi, românii, contribuții majore – Vuia, Vlaicu, Coandă etc. S-a depășit viteza sunetului. Ne pregătim să o depășim și pe cea a luminii (o să zburăm așa de repede încât nici nu va mai trebui să zburăm).

Am aflat, cu groază, despre realizarea unor arme teribile, cărora le purtăm frica și noi (cei mulți) și cei care le posedă (prea mulți), ba chiar și cei care le-au creat.

Am fost mândru și am avut toată admirația pentru spiritul nostru de a împinge cât mai departe limitele cunoașterii. La nivel „macro” se părea că suntem de neclintit, se părea că stăpânim și dirijăm lumea, dar a venit ACEST MOMENT. Am rămas profund șocat văzând șubrezenia și fragilitatea echilibrului acestei planete și implicit, a umanității. Nu ne-am ciocnit cu niciun meteorit; nu s-a topit calota glaciară și n-a crescut nivelul oceanelor cu 20 metri; n-a fost nicio catastrofă nucleară; nu ne-am apropiat periculos de mult de soare, să se fi topit și evaporat totul. A strănutat unul într-un colț de lume și n-am apucat să-i zicem „Noroc!” că a trebuit să ne punem măștile (unii) și să ne ascundem (toți), care pe unde am putut. N-a mai contat nimic – putere militară, putere financiară, rasă, nivel de dezvoltare economică, grad de civilizație.

Acum, stau și mă gândesc, oare ce să ne fi scăpat, oare n-am greșit undeva?

Nu cumva, scrutând în permanență universul, în căutarea altor lumi posibile, am neglijat minunata grădină verde, care ne-a fost dată?

Nu cumva, în goana noastră spre ceea ce credem că înseamnă progres, am uitat ce înseamnă dragostea de oameni și adevăratele noastre necesități?

Nu cumva, privind mereu înainte, am uitat să privim și în sus, spre EL și înăuntru, spre NOI?
În lume, s-au petrecut și până acum necazuri cumplite; nu cumva ne-am crezut intangibili, neîntâmplându-se în preajma noastră?

Oare globalizarea politică, economică, culturală, nu ar fi trebuit să plece de la componenta cea mai importantă – globalizarea iubirii față de oameni?

NU ȘTIU!

Am discutat, la telefon, cu prieteni și colegi mai tineri. M-au întrebat, oare ce ar trebui făcut în aceste momente? Le-am răspuns – să păstrăm MĂSURA. Dacă ne îngrijorăm în mod exagerat și ne cultivăm frica, ajungem la o extremă nedorită – panica. Dacă bravăm, etalându-ne gratuit și exagerat curajul, cădem în cealaltă extremă- inconștiența, situație ce-i poate afecta grav pe cei din jur.

IOAN BOCȘA

P.S.

Dacă aș fi încheiat aici, cârcotașii ar fi șușotit între ei, întrebându-se: „Oare cine i-a scris-o?” Pentru ca să fiu sigur că o să mă recunoașteți, mai inserez un gând:

În sfârşit, o veste bună: se vor ieftini cele de-ale gurii! (muzicuţele, clarinetele, naiurile, saxofoanele etc.)

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI