Insulta de partid

Am lăsat să treacă ceva timp şi eram aproape decis să renunţ la a da replică în vreun fel la porcăiala surprinzătoare, nemeritată, venită din partea unui vicepreşedinte al PNL Alba. „Vina” mea era că, după îndelungate chibzuieli, cunoscută fiind aversiunea mea faţă de mediul politic – exprimată în nenumărate editoriale sau luări de poziţie – am decis să mă înscriu în PDL. Cu excepţia unei scurte perioade, când vechiul meu prieten Ioan Rus m-a convins să devin membru PSD, nu am fost membrul niciunui alt partid politic. Deşi inclusiv PNL, prin reprezentanţii săi care îmi câştigaseră respectul, mă refer la Ioan Bele sau Dan Coriolan Simedru, au încercat pe vremuri să mă aducă în rândurile lui. Nu am auzit în viaţa mea de Rareş Buglea, autorul lătrăturii apărută în presă la adresa mea şi a PDL, căruia îşi permite să-i dea indicaţii cum să se conducă. După poza însoţitoare fostul portar al unei instituţii publice judeţene este un politician tânăr. Un câştig pentru PNL, mai ales că prin agresivitatea neprovocată aminteşte de un animal drag tuturor: buldogul.
După demisia din PSD am hotărât, scârbit, să mă ţin departe de colcăiala politică dâmboviţeană, cum o făcusem şi până în anul 2000. Numai că, se ştie, pentru ca răul să triumfe, e destul ca cei buni să nu facă nimic. Aşadar am păstrat – ca singură unealtă de angajare publică – scrisul. Cât mai obiectiv cu putinţă. Orice analist însă, indiferent de valoarea argumentelor sale, înfruntă partea lui de risc: îşi atrage simpatia, sau antipatia cititorilor. Dar, pentru Dumnezeu! cineva trebuie să aibă curajul să spună lucrurilor pe nume. Ceea ce a lipsit guvernanţilor mai ales în relaţia cu cetăţeanul a fost întotdeauna COMUNICAREA. Desigur, în ultimii ani ţinta analizelor mele a fost activitatea principalelor partide politice – PDL, PSD, PNL. Fiecare cu partea lui de vină, mai mică sau mai mare, în acutizarea suferinţelor noastre. Niciodată România nu a resimţit mai acut ca astăzi nevoia de primenire a clasei politice – singura vinovată de avatarurile prelungite pe care le trăim. Din păcate cei mai mulţi tineri lideri politici capătă rapid metehnele dinozaurilor pe care i-au înlocuit în scaune: mint cu neruşinare electoratul, aleargă straşnic după căpătuială, trădează când i se oferă mai mult în altă parte, nu se confruntă în idei ci în insulte. Şi cel mai greu învaţă o simplă lecţie de demnitate: să-şi respecte adversarul politic. Dacă vrea să fie respectat.
De ce m-am înscris în PDL? Pentru că a avut curajul să facă ceea ce trebuie în aceste momente extrem de dificile pentru ţară. Cu sacrificarea capitalului său politic. În lipsa programului de austeritate recesiunea s-ar fi prelungit devastator în ţara noastră şi economia ar fi clacat cu siguranţă. Şi acum este rău, dar atunci ar fi fost rău cu adevărat. De ce nu în PNL? Am câţiva prieteni acolo, e adevărat… Dar mă cuprinde ameţeala numai când mă gândesc ce înseamnă ca PNL să ajungă iar la putere. Teodor Atanasiu şi-ar lua din nou cu el constelaţia de rude şi prieteni – unii de o incompetenţă criminală – care ar sugativa flămândă averea statului. Mulţi au ajuns acolo săraci şi s-au întors foarte, foarte bogaţi. E nevoie să dau nume?
De ce nu în PSD? Am şi acolo câţiva buni prieteni… Pentru că trei sferturi din guvernarea post-decembristă a deţinut-o acest partid şi este poate, cel mai vinovat de marasmul în care se zbate ţara. Iar întoarcerea la cota progresivă de impozitare ar fi sinucigaşă pentru economie. Nu am cerut şi nu am candidat pentru nici o funcţie în PDL. Cum a insinuat alarmat vicele Buglea înainte de conferinţa judeţeană a partidului. De unde atunci furia tânărului liberal? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: îngrijorarea. Şi acest fapt mă onorează. Când Angelica Mocan a ales să părăsească PSD şi să intre în PNL, unde a fost promovată rapid, nimeni nu a strigat de durere în PDL sau PSD. Când Călin Potor a părăsit PDL şi a eşuat în PNL, iarăşi nu s-a auzit nici o văicăreală. Doar chiote de bucurie în tabăra liberală.
Nu am făcut decât să-mi exercit un simplu drept constituţional, câştigat de mine cu riscul vieţii, în zilele fierbinţi ale lui Decembrie 1989. Credeam că merit respectul dlui Buglea sau al celui care i-a însăilat murdăria. Bătălia politică nu înseamnă atacul la persoană ci dialogul.
Mihai BABIŢCHI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI