Gura lumii

Se apropia termenul limită pentru predarea articolului şi niciuna dintre temele pe care îmi propusesem să le abordez la un moment dat, datorită unui fior iniţial, nu se acutizase încă suficient pentru a deveni subiect de editorial. O conversaţie cu un prieten a avut însă rolul de  declanşator al temei anunţate în titlu. Ideea mi se părea incitantă şi îmi conturasem deja punctele principale, când am citit întâmplător un editorial recent al lui Andrei Pleşu în care îl cita pe Rădulescu-Motru: „Suntem mai puţin receptivi la vocea judecăţii proprii, decât la „zvonul public”. „Ce zice lumea”, „gura lumii” ne influenţează în mod decisiv.” Ce frustrare! Cum mai puteam scrie acum, fără riscul de a fi acuzată, în cel mai bun caz, că m-am inspirat din articolul citat. Da, ideile urmau să fie în parte altele, dar cum să risc?! Era limpede. Trebuia să găsesc un alt subiect.
Şi, iată, chiar mai devreme decât mi-aş fi închipuit, am căzut chiar în păcatul pe care intenţionam să îl amendez. Vorba lui Pleşu, „gura lumii” mă influenţase decisiv. Sau era aproape de o face. Realizând inconsecvenţa, am decis să risc,  atacând totuşi tema propusă.
Cu puţine excepţii, suntem cu toţii, într-o oarecare măsură, preocupaţi de gura lumii. În parte, pentru că în timp, în diverse ocazii, am văzut sau i-am simţit puterea, consecinţele uneori nimicitoare. În parte, din cauza felului în care am crescut şi a unei mentalităţi viciate de sistem. Conformismul, neieşirea din rând, metehne accentuate delirant de comunism, sunt promovate adesea ca virtuţi, expresii ale unei modestii prost înţelese. Manifestarea fără inhibiţii a personalităţii proprii, curajul asumării unor opinii diferite de ale majorităţii le par multora nu doar ostentative, ci chiar probe zdrobitoare ale lipsei de educaţie. Această percepţie n-ar fi la urma urmei chiar atât de periculoasă, dacă ea nu s-ar converti într-o puternică presiune asupra celor care au generat-o, fie obligându-i să se autocenzureze, fie marginalizându-i în mod nedrept şi, nu de puţine ori, plin de cruzime. Simplificând la maximum, cam aşa ajungem să depindem de gura lumii, să ne conformăm? contre-coeur  cerinţelor ei, să ne încadrăm în tiparele general acceptate, în patul lui Procust. Facem aşadar eforturi disperate de a ne integra. Nu ţintim delimitarea de turmă, ci asimilarea. Ne panicăm când întrevedem riscul de a nu da bine în ochii celorlalţi, indiferent cine ar fi aceştia. Cunosc oameni profund nefericiţi, blocaţi în cupluri artificiale,  dar nu atât de dragul copiilor (uneori chiar în dauna lor), aşa cum pretind de obicei, cât de teamă că gura lumii i-ar putea expune bârfelor şi, mai ales, i-ar putea excomunica.
Sau oameni încremeniţi de spaima că aspecte private, de fapt de importanţă minoră, care nu ar trebui în mod normal să preocupe pe nimeni, s-ar putea afla. Oameni dispuşi la orice sacrificiu, de sine sau al altora, pentru menţinerea aparenţelor. Îmi amintesc un episod din „Sex and the city”  – Secret sex,  când Carrrie descoperă că unul dintre prietenii ei avea o relaţie aproape perfectă şi totuşi îşi ascundea iubita, pentru că nu se încadra în tiparul iubită-trofeu. Practica s-a dovedit uzuală. Iar exemplele ar putea continua.
Teama de penibil, frica de ridicol ajung să anihileze, deformând, desfigurând individul, provocând un comportament nefiresc, profund inautentic.
Nu vreau să acreditez ideea că nu ar trebui să ne pese de nimeni şi de nimic. Cred însă că trebuie să avem repere solide, să fim bine fortificaţi interior şi să alegem ca „lumea” de care ţinem cont să fie chiar eul nostru cel mai profund, singurul care ne poate pune în armonie cu noi înşine şi, implicit, cu restul lumii. Pentru că gura lumii şi nevoia de a fi acceptat de turmă cu orice preţ pot avea efecte de-a dreptul mutilante. Pot duce la abandonarea personalităţii, la pierderea de sine, la ratarea dramatică a propriului destin.
Ioana Romana LAURENŢIU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI