Grigore Vieru – suferinţă încă în doliu a Limbii Române

    Ca poet „venea dintr-o mare suferinţă” –  a poporului român mereu dezbinat de intemperii, de trădare şi năvăliri păgâne cu iz siberiano-otoman. Fără Limba Română n-ar fi ajuns poet, pentru că ea, Limba Română a fost şi rămâne meniul sfânt al fiecărei naşteri, acel altoi mirific peste poala credinţei şi iubirii de moşie. „Poezia mea vine din marea singurătate şi suferinţă”. Era singurătatea Limbii Române, obosită, bombardată, scoasă din manuale, trimisă ocnaş în Siberia, terfelită prin  pahare, pe ţeava puştii, prin casele arse, părăsite, prin alungarea curcubeelor de pe crucea izvoarelor pentru a se întuneca, a-i scoate ochii, pentru a o trimite la plimbare din istoria umanităţii.
Era suferinţa merilor, perilor, a liliacului şi-a cântecelor de cocori, a privighetorilor şi ciocârliilor ce nu mai înfloreau, nu mai dădeau în cântece, rămâneau răscruci şterse şi lumină, presă pe butuci. Suferinţa lacrimii ce nu-şi mai poate săruta ochiul, nu se mai poate prelungi pe obraji, nu mai poate rămâne nod la o bastistă. Era suferinţa malului stâng al Prutului ce îşi tot întindea mâinile, degetele, palmele pentru a se îmbrăţişa cu malul drept al apei – un vis mereu întrerupt de potrivinice zăgazuri, legi; fraze ale unei netrebnice puteri ce-a semănat peste pământul moldav grindină şi chimicale ploi, turbate vânturi ale răzbunării.
Era chiar surâsul orfelin al dimineţii ce nu se putea bucura de răsăritul soarelui. Era suferinţa graiului românesc bătut în cuie, uitându-se că el, de fapt, este busuiocul pus la grindă pentru a ne trece dintr-o iubire în alta. „Nu sunt altceva decât o lacrimă de-a lui Eminescu”, zicea! Da, o lacrimă cât istoria toată, cât vremea de la Nistru până la Tisa, cât războaiele de neatârnare în care se oglindeau figurile marilor voievozi, de la basarabi, muşatini, la Ştefan cel Mare şi Sfânt cât legănarea codrului rănit de false furtuni, cât despărţirea mamei de prunc, cât şuieratul trenurilor ce se vărsau în Siberia, listă neagră a morţii… O lacrimă cu nume de Eminescu, abecedarul nostru sfânt, al demnităţii şi înţelepciunii. Era lacrima sinonimă cu „limba” în care creezi ce trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcării sufletului şi cugetului.
Era chiar suferinţa cu numele de Grigore Vieru. Născut la 14 februarie 1935 în satul Pererita (jud. Hotin), aşezat pe malul stâng al Prutului, într-o familie de ţărani români, Eudochia şi Pavel Vieru. Şcoală în satul natal, liceul în oraşul Lipcani, termină Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. Ca student debutează cu volumul pentru copii „Alarma”. În 1958 devine membru al Uniunii Scriitorilor din RSS Modovenească. Se căsătoreşte în 1959 cu Raisa Nacu, prof. de limba română şi latină. Au doi copii, redactor referent, consultant. Abia în 1973 ia primul contact cu patria mumă. Îi apar numeroase volume de poezie, proză, manuale. În 1981 îi moare mama. La 50 de ani în 1985 ar fi trebuit să fie sărbătorit cu o stea, dar… În 1989 este ales deputat al poporului. În 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române, apoi în 1993, membru corespondent. La 60 de ani, 1995, e sărbătorit la Bucureşti, iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României – „Eminescu – 150 de ani de la naştere”. La 70 de ani, 2005 este sărbătorit de Academia Română, ca şi la Chişinău. Îl întâlnim la Alba Iulia în câteva rânduri – ultimul: 2008  – îşi lansase opera „Taina care mă apasă”, iar în 2009 avea să treacă podul dincolo de viaţă, în urma unui groaznic accident de maşină. La Alba Iulia i se mortalizase chipul în bronz pentru întâia dată în lume. Aici, la bustul său, inscripţionat: Grigore Vieru – 1935 – 2009  – Limba Română este în bernă, Alba Iulia presară peste el aroma Marii Uniri ce-i stâmpără chipul de mare român. Dumnezeu vede, îl aude, îl îmbărbătează. Îl înfăşoară în faldurile tricolore ale Limbii Române – semn de veşnicie.
Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News