Greţuri

Având în vedere faptul că televiziunile noastre ne oferă zilnic ştiri însoţite de imagini şocante, ne-am obişnuit cu ele în asemenea măsură încât privim actele de cruzime ca şi când ele ar fi momente din filme horror sau întâmplări de pe alte planete. În iarnă, de exemplu, am văzut cum un nemernic îşi bătea cu sălbăticie calul care alunecase pe gheaţă şi pur şi simplu nu se putea ridica de la pământ. Vedem zilnic, de asemenea, nu doar la TV ci şi pe stradă o mulţime de câini bătuţi până la schilodire iar şoselele noastre sunt pline de cadavre de animale călcate cu maşina. De 20 de ani se caută soluţii la problema câinilor vagabonzi dar singura pe care autorităţile noastre sunt în stare s-o producă este eutanasierea. Deunăzi am citit că nemţii înfiază în număr tot mai mare câini vagabonzi din România pe care îi integrează în familiile lor, chiar dacă sunt infirmi. Nemţii, despre care noi spunem că sunt reci şi pragmatici. În curând, nemţii ăştia şi alţi europeni din zona civilizată a continentului vor fi confruntaţi cu o nouă provocare pentru că, în data de 2 martie 2011, presa a consemnat primul caz de român în etate care a cerut să fie eutanasiat pentru că, la 62 de ani, a rămas fără slujbă şi cu rate la bancă iar la vârsta asta nu-l mai angajează nimeni. Omul fusese directorul unei firme producătoare de parbrize şi sticlărie intrate în faliment din cauza recesiunii. Din păcate, cazul acesta nu este unul singular dar am observat că rişti să fii acuzat de populism dacă aduci în discuţie dramatismul unor situaţii sociale fără ieşire din statul mafiot România. Acuzatorii sunt în general politicieni doldora de bani obţinuţi pe căi necinstite. Scandalul vămilor ne oferă zilnic exemple incredibile de corupţie pe care telejustiţia se face că le rezolvă. În vremea asta, justiţia îşi vede de treaba ei. Uneori, însă, treaba asta miroase aşa de urât că induce în societate nişte greţuri mai mari decât acelea provocate de etnobotanice şi o confuzie similară.
Să luăm cazul crimei de la Eforie Sud care, după 9 ani de la producere, a primit o nouă soluţie de la Tribunalul Alba, în data de 1 martie 2011. Un articol pe această temă a fost publicat în „Unirea” de miercuri, sub semnătura Ioanei Piticariu. De când l-am citit, mă tot întreb cum de a fost posibil ca Tribunalul şi Curtea de Apel Alba să-l achite pe inculpatul Alexandru Radu, acuzat de uciderea soţiei sale însărcinate, adică de omor deosebit de grav, pentru ca acum, acelaşi tribunal să-l condamne, în absenţă, la 25 de ani de închisoare. Iniţial m-am gândit că în prima fază a procesului n-au existat probe şi că acestea au apărut de-abia acum. Aiurea, n-a fost aşa, dar acuzatul a avut în avantajul lui un… tată, Dumitru Radu, care timp de 10 ani, între 1990 şi 2000, a fost deputat, adică mult mai tare în bani, pile şi relaţii decât tatăl defunctei sale soţii, Cristina, la rândul ei fiica fostului viceprimar din Eforie, Ion Udrea. Potrivit unui cotidian central, Dumitru Radu, tatăl lui Alexandru, afllând de la ziarişti că fiul său a fost condamnat, a dat următorul răspuns sarcastic: „Doar 25 de ani? Cum, nu-l împuşcă? Ce să vă zic? O justiţie de rahat, sensibilă la presiuni. Vom face recurs fără discuţie”. El a mai spus că nu mai ştie de 4 ani unde este Alexandru şi că, ultima dată când l-a văzut, era la Singapore. Cu alte cuvinte, prinde orbul, scoate-i ochii. În orice caz, eu îl cred pe ex-deputatul Dumitru Radu în stare de orice, având în vedere faptul că, în timpul procesului, a reuşit să „procure” opiniile unor experţi reputaţi, care, prin  prestaţiile lor, s-au prostituat pur şi simplu. Unul dintre ei, de exemplu, a susţinut că junele Alexandru, care a picat texul poligraf, nu putea fi supus unei asemenea examinări întrucât „astmul alergic îl exclude din rândul subiecţilor apţi pentru testare”. Ce dacă în rechizitoriul Parchetului e citată declaraţia unui martor care spune că „inculpatul ieşea tot timpul în oraş, pe terasă, la discotecă ori la scufundări cu prietenii”? Deci, cu ce avem de-a face? Cu o condamnare tergiversată până după punerea la adăpost a acuzatului? Dacă-i aşa, cum pot fi numiţi cei care l-au achitat în două rânduri pe criminal? Iar noi, privitorii ca la teatru, cum să mai rămânem zdraveni la cap într-o ţară în care se întâmplă asemenea orori?
Maria Lucia MUNTEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI