Graniţele politice şi culturale în Uniunea Europeană – un subiect controversat

Principiile de bază ale UE conform cărora cetăţenii Europei uniţi în această mega-construcţie au dreptul de a trăi în libertate fără frica persecuţiei sau violenţei, sunt puse sub semnul întrebării în această perioadă plină de tot felul de contradicţii între principii şi fapte. Principalele probleme ale acestei mega-organizaţii numită Uniunea Europeană, au început sau îşi au originea în dorinţa pentru o viaţă mai bună a cetăţenilor proveniţi din ţări mai puţin dezvoltate economic decât ţările vestice aşa cum este şi România. Încă din prima clipă de după Revoluţia din 1989, România şi Europa s-au confruntat cu fenomenul migraţiei, un fenomen cu grave implicaţii sociale şi economice. Nevoile sociale şi individuale ale românilor au fost limitate înainte de 1989 iar după Revoluţie s-au dezvoltat în progresie geometrică, de îndată ce românii au luat cu nesaţ contact cu Occidentul înfloritor. Graniţa naţională care era un „tabu” pentru majoritatea românilor şi era acel teritoriu pustiu şi neutru păzit cu străşnicie de soldaţi, numit fâşie, aproape impenetrabil, s-a deschis în 1989 lăsând românii liberi în Europa. La început migraţia a fost benefică pentru România şi români pentru că ei plecau şi lucrau în Occident, îşi trimiteau banii acasă, îşi construiau case frumoase şi-şi deschideau câte o afacere. În ultimul timp însă, românii nu se mai întorc acasă, banii câştigaţi rămân la bănci străine, nu mai au încredere în guvernanţii României, nu mai vor să se întoarcă la iarba verde de acasă, se integrează în rândurile altor popoare, altor culturi, mai puternice. Am crezut că după 1989 nu vor mai fi graniţe culturale şi că geniul creator al naţiunii române va iradia cultură română mai departe sau mai aproape de casă. Cultura eternă naţională nu înseamnă doar operele literare scrise în limba română – Eminescu, Cioran, Eliade, nu înseamnă doar opere da artă – Brâncuşi, Grigorescu, nu înseamnă doar oameni de ştiinţă şi inventatori – Vuia, Vlaicu şi Coandă, ci înseamnă întreaga tradiţie a pământului şi sufletului românesc. Un popor trăieşte în istoria lumii numai prin cultura sa faţă de care alte realizări de moment – politice, economice sau de altă natură rămân „mărunţiş”. Când spui Franţa te gândeşti la Paris, la Luvru, la Versailles, când spui Italia, te gândeşti la Roma, la Michelangelo, la Da Vinci, când spui România te gândeşti la Brâncuşi, la mănăstirile din Moldova, la albastrele „de Voroneţ”, chiar la contele Dracula dar nu te gândeşti niciodată la România, „grădina Carpaţilor” care nu spune absolut nimic.
După 1989 parcă cultura română a încremenit. Oamenii de cultură au fost prinşi cu garda jos, tonusul lor s-a terminat repede iar astăzi cultura este anemică, istovită şi fără hrană substanţială, iar Institutul Cultural Român promovează la New York vulgaritatea erotică şi crucea încârligată şi alţii, afişează clişee de extravaganţă extremă redate în piese de teatru cu nume de prost gust care atacă preşedinţia sau tablouri nude cu organe genitale la vedere care atacă pe toate Elenele din politica românească. Astăzi intelectualii, câţi au mai rămas, când văd că neamul românesc sângerează din mii de răni deschise, când românii gem de povara grea a sărăciei şi a mizeriei, când biata cultură românească este mai dispreţuită ca orişicând, ar trebui să ia o atitudine. Care este această atitudine? Trebuie să se înţeleagă odată pentru totdeauna că politica românească nu se poate face fără cultură şi fără tradiţie. În România se constată o ruptură totală între tradiţia politică şi cea naţională iar această ruptură se reflectă asupra sufletului românesc, asupra economiei naţionale, asupra demografiei şi nu aş vrea ca în 2050 să fim doar 15 milioane de români deznaţionalizaţi aşa cum se preconizează de Institutul Naţional de Statistică. Ar trebui să luăm exemplu de la Ungaria în care tradiţia politică se identifică aproape perfect cu tradiţia naţională. Oamenii politici trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, să dovedească la ce ţin mai mult: la interesele sau ambiţiile lor personale sau la interesul şi prestigiul poporului român. Dacă oamenii politici ţin la această ţară ei trebuie să înţeleagă că avem nevoie urgent de un proiect de ţară, un proiect naţional la care să lucreze şi opoziţia şi puterea care să spună cetăţenilor încotro vrem să ne ducem ca ţară, ce dorim să realizăm cu resursele pe care Ie mai avem, să se stabilească nişte priorităţi şi să începem să muncim cu adevărat. Dacă oamenii politici nu pot acest lucru, atunci nu rămâne decât dezbaterea publică. Soarta acestei ţări ne priveşte pe toţi cetăţenii iar dacă după 1989 ne-am dus fiecare pe drumul lui acum ar trebui să ne „coagulăm”, să reinventăm comunitatea socială şi să construim împreună o stratagemă naţională pentru a înfrunta viitorul.
Împărţirea României pe felii de influenţă politică în 8,14 sau 16 regiuni nu este o necesitate imediată şi nu poate fi făcută decât dacă se schimbă Constituţia. Pentru a schimba Constituţia trebuie să ne reîntoarcem la popor prin referendum. Această idee de regionalizare a României nu este nouă, ea a fost scoasă de la naftalină ca un magnet de atracţie a fondurilor europene. Însă din păcate, am atras doar iredentismul maghiar care la Londra ne spune clar: ţara secuilor nu este România, a sosit vremea armelor.
Pentru Dumnezeu, suntem o ţară europeană de drept, dar oamenii politici se comportă ca nişte copii obraznici şi inconştienţi şi nu este bine. Acest ogoliu de apartenenţă politică, mortal pentru România poate să dezmembreze ţara şi acea Europă cu geometrie variabilă poate schimba toate graniţele unei ţări ca România. Nu, niciodată! Statul unitar şi independent român are duritatea diamantului în vecii vecilor!
dr. Mircea FRENŢIU
medic primar chirurg

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI