Gerul îngheaţă cvorumul

    Munca este izvorul bunăstării omului, temelia progresului şi a fericirii sale, şi cu cât este mai îndârjită cu atât ea biruie toate greutăţile vieţii. De acest lucru s-au convins şi unii dintre guvernanţii noştri care au decretat că singura soluţie de ieşire din criză este crearea a cât mai multor locuri de muncă, iar primii chemaţi să ne ofere un exemplu că aşa stau lucrurile ar trebui să fie parlamentarii noştri, cei care întruchipează la cel mai înalt nivel valorile democraţiei, între care munca responsabilă stă pe primul loc.
Din păcate parlamentarii noştri nu s-au prea omorât cu munca şi mulţi dintre ei nu s-au sinchisit nici măcar să fie prezenţi la serviciu, ca orice salariat al statului. Campion la absenţe a fost senatorul Crin  Antonescu, cel care i-a convins pe liberali şi pe pesedişti să intre în grevă parlamentară, şi să nu mai participe la lucrările legislativului decât doar în cazuri de maximă excepţie (dacă s-ar vota o moţiune de cenzură sau o lege privind alegerile anticipate ori suspendarea lui Băsescu). Practic, domnul Antonescu şi-a oficiat astfel legendarul său chiul parlamentar. Normal ar fi ca toţi cei care nu se prezintă la muncă să nu primească nici drepturile băneşti cuvenite. Şi nu sunt puţine cheltuielile lunare ale unui parlamentar, acestea ridicându-se la 24.450 de lei, adică vreo 35 de salarii minime pe economie. Numai că statutul de parlamentar nu este egal cu cel de salariat sau angajat al statului. Că lucrează sau nu, ori că sunt în grevă nu contează, pentru că nu există, atenţie, nicio formulă prin care parlamentarii să refuze indemnizaţiile de bază, „acestea fiind vărsate automat în conturi”, după cum declara domnul Ponta. Este vorba de indemnizaţie (salariu) de 4.500 de lei pe lună. Celelalte venituri lunare ale parlamentarilor aşa-zisele sume forfetare (4.900 de lei-personal angajat, 4.400 de lei-bunuri şi servicii, 1.440 de lei-diurnă, 1.600 de lei-maşină de serviciu, 85 lei-telefon mobil, 7.300 de lei-cazare în Bucureşti, care se plăteşte foc continuu vară- iarnă, inclusiv în vacanţe) rămân în vigoare pentru buna funcţionare a birourilor parlamentare din teritoriu. Birouri care sunt de fapt o invenţie politicianistă, de propagandă electorală, pe banii noştri, ai contribuabililor, căci în teritoriu de problemele cetăţenilor au grijă sau ar trebui să aibă autorităţile locale, care sunt plătite expres pentru asta. Aşa că greva parlamentară le vine ca o mănuşa celor care au devenit experţi în chiulul parlamentar dar care beneficiază în continuare de majoritatea privilegiilor rezervate aleşilor neamului. Adică vorba românului „cine-i harnic şi cinstit ori e prost ori e tâmpit şi nu câştigă nimic”.
În concluzie, în loc să dea o pildă poporului, acolo la locul lor de muncă, cel mai bine plătit în această ţară, parlamentarii chiulangii ne oferă cu generozitate o mostră de circ „a la Caragiale” de demagogie crasă, căci dacă fapte nu există, nici măcar o simplă bifare în condica de prezenţă, atunci cum să ceri poporului, electoratului să scoată ţara din criză, când tu, alesul lui, găseşti tot felul de subterfugii pentru a-ţi acoperi inactivitatea şi a fugi de muncă ca dracul de tămâie. Oare aşa o fi democratic? Eu cred că nu! Aşa că la muncă domnilor parlamentari, pe baricadele dialogului şi ale compromisului, şi mai ales ţineţi cu poporul şi cu voinţa lui exprimată la referendum, de a pune capăt inflaţiei de senatori şi deputaţi, căci ne ajung 300 de aleşi. Cu cât mai puţini cu atât mai bine pentru un popor sărac, sătul doar de vorbe goale, promisiuni şi minciuni de a ajuns să urască şi să se revolte pe clasa politică românească!
Cert este că politicienii noştri balcanici au mai inventat o criză, criza de cvorum, una de lux, de parcă nu ar avea destule probleme românii pe capul lor. În aceste condiţii, de instabilitate legislativă şi de şomaj parlamentar, stau şi mă întreb dacă democraţia este cel mai bun sistem politic pentru România. Iar dacă privim în istorie, de la Alexandru Ioan Cuza şi până la Ceauşescu, via Carol al II – lea, constatăm că dictaturile au asigurat marile progrese ale ţării. Concluzia o las să o tragă cititorii. Oricum, decât o dictatură de la F.M.I. şi de la Bruxelles, mai bine una românească dacă cu democraţia nu ne putem nicicum împăca!

Gheorghe CIUL

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI