FOTO: Povestea lui Andrei, un tânăr fără adăpost din Alba, care își duce traiul pe străzi. Pui de porumbel, salvat de băiatul care știe prea bine ce înseamnă să fii mic, singur și lipsit de apărare

Povestea lui Andrei, un tânăr fără adăpost din Alba, care își duce traiul pe străzi. Pui de porumbel, salvat de băiatul care știe prea bine ce înseamnă să fii mic, singur și lipsit de apărare

Pe Andrei este aproape imposibil să nu îl știi măcar din vedere dacă locuiești în Alba Iulia. Tânărul își duce traiul pe străzi, singur, ignorat și marginalizat de societate. 

Cu toate acestea, un gest banal făcut de Andrei, care pentru cei mai mulți dintre noi ar fi trecut neobservat, i-a atras atenția scriitorului Marcel Vișa, care a postat în mediul online toată întâmplarea.

Tânărul a găsit un pui de porumbel singur, l-a luat și l-a pus într-o cutie, îngrijindu-l ca pe o adevărată bijuterie. Scriitorul albaiulian a rămas impresionat de blândețea cu care Andrei se purta cu înaripata lipsită de apărare, ca un om care știe prea bine ce înseamnă să fii mic, singur și lipsit de adăpost.

”Andrei e unul dintre acei oameni pe care orașul, societatea i-a cam marginalizat. Are chipul ars de vânt și soare, cu riduri săpate nu de ani (nu cred că are mai mult de treizeci), ci de nopți dormite sub cerul liber.

Părul îi e rar și resemnat în fața căderii, ochii mici, blânzi, i se strâng într-un zâmbet aproape rușinos, ca al unui copil care nu vrea să pară prea fericit ca să nu deranjeze.

Când l-am întâlnit purta o bluză roșie cu flori uriașe, galbene, albastre și verzi – un adevărat câmp de vară imprimat pe un trup obosit. Într-o mână ducea o pungă de plastic, iar în cealaltă – o cutie de carton de la Notino.

Te-ai aștepta să fie înăuntru o apă de parfum scumpă, o bijuterie, un obiect de lux, dar nu. În cutia aceea nu era nimic de vânzare. Era un pui de porumbel, speriat și plăpând, cu penajul încă moale și ochii larg deschiși spre lume. O bijuterie, da – dar una cu aripi.

Andrei îl mângâia cu o tandrețe pe care n-ai fi bănuit-o în palmele lui crăpate, cu degete butucănoase. Îl strângea în brațe, îi vorbea și îl proteja cu o grijă sfioasă, ca un om care știe prea bine ce înseamnă să fii mic, singur și lipsit de adăpost.

Îl cunosc de câțiva ani, l-am văzut de multe ori prin oraș – prin gară, în ganguri ferite de vânt, reciclând PET-uri la magazinul Dacia. Cu banii adunați, își cumpăra ,,grenade” de Neumarkt – bere ieftină, amară, dar care îi mai îndulcește singurătatea.

Alteori, îl găseam, pe banca din fața blocului în care locuiam până anul trecut, ascultând muzică, dată tare, sau la căști, la un radio vechi găsit prin gunoaie. E un meloman. L-am urmărit cu interes, l-am văzut dansând și fredonând melodii de parcă ar fi fost cel mai fericit om de pe pământ. Uneori i-am mai dat câte ceva, un leu, doi. Nu l-am văzut cerșind niciodată.

Astăzi, mi-a plăcut cel mai mult de el, n-a căutat decât să salveze o viață căzută din cuib, lăsată în urmă. Și a făcut-o cu o demnitate care arată că nu hainele sau adresa ne definesc umanitatea, ci gesturile simple, făcute din inimă, din care se naște adevărata frumusețe.

Dacă îl vezi pe Andrei, oferă-i ceva. O vorbă bună. O apă. O conservă. Poate chiar un radio.

Pentru că în orașul nostru, cutiile de carton nu ascund parfumuri, ci miracole cu aripi purtate în brațe de oameni buni și singuri îmbrăcați în cămăși înflorate.”

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News