FOTO: Claca la coasă, obiceiul străvechi păstrat la Mogoș, în care oamenii se ajută unii pe alţii. Cum se desfăşoară o clacă

FOTO: Claca la coasă, obiceiul străvechi păstrat la Mogoș, în care oamenii se ajută unii pe alţii. Cum se desfăşoară o clacă

În inima pitorească a județului Alba, la Mogoș, tradițiile locale au rămas un element vital al comunității. Printre aceste tradiții, „Clăca la Coasă” din Mogoș, un obicei ancestral a fost adus sâmbătă înapoi la viață într-un efort de a păstra legătura cu rădăcinile culturale și de a împărtăși experiența trecutului cu generațiile actuale.

Clăca la Coasă este o tradiție care are rădăcini adânci în munca agricolă și în obiceiurile comunităților rurale. În trecut, Clăca la Coasă era un eveniment important pentru comunitate, marcând începutul recoltării și simbolizând efortul comun în gospodărie.

În ciuda evoluției rapide a vieții moderne, locuitorii din Mogoș au realizat importanța păstrării tradițiilor autentice ale locului lor. Inițiativa nu a avut doar scopul de a recrea activitatea în sine, ci și de a transmite semnificația culturală și socială a obiceiului.

După ce iarba a fost tăiată și munca lor colectivă s-a încheiat, cosașii, îmbrăcați în straie populare, au fost cinstiți într-un mod tradițional. Masa a fost îmbelșugată cu mâncăruri specifice regiunii și cu băuturi locale și a oferit ocazia participanților să se relaxeze, să socializeze și să împărtășească povești, consolidând astfel legăturile comunitare. La evenimentul de astăzi a participat și Președintele CJ Alba, Ion Dumitrel, care a pus mâna la muncă, chiar dacă doar pentru o poză.

Clăca la Coasă în Mogoș, judetul Alba, reprezintă o poveste impresionantă despre redescoperirea și reînvierea tradițiilor străvechi. Un obicei care aduce împreună comunitatea și împărtășește învățămintele din trecut și servește ca o amintire vie că rădăcinile noastre culturale și istorice pot fi celebrate și perpetuate în mijlocul lumii moderne.

Claca presupune o gazdă binevoitoare, o muncă tradiţională realizată de femei sau bărbaţi din sat în comun şi o stare generală de petrecere.

În Evul Mediu românesc, claca era munca gratuită pe care ţăranii iobagi erau obligaţi să o presteze în folosul proprietarului. Această clacă se mai numea şi boieresc sau robotă.

Rămânând în mediul rural, claca a căpătat sensul de muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan şi gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcţii şi între femei, pentru treburile gospodăreşti, terminându-se de obicei printr-o petrecere, cu băuturi şi jocuri de societate.

rpt

Claca este asociată de multe ori cu şezătoarea, şi regional i se mai spune şi furcărie. Ardelenii îi mai zic şi habă sau habără, iar în Muntenia i se mai spune şi sideancă. Procurarea materialelor de construcţie, piatră şi lemn, făcutul vălătucilor, lipitul, ridicatul şi acoperitul caselor, aratul, prăşitul, seceratul, cositul şi depănuşatul pământului erau prilejuri când ”se chemau în clacă” propriu-zisă sătenii, cu precădere tineretul. Între aceste munci voluntare se numărau şi clăcile de tors, ce erau de mare ajutor pentru femeile singure, care trebuiau să le facă haine copiilor mulţi pe care-i aveau, căci, ca toţi copiii, aceştia îşi murdăreau şi îşi rupeau îmbrăcămintea în zbenguielile lor.

Claca era bună şi pentru femeile ai căror soţi trăiau, căci bărbaţilor şi feciorilor li se zdrenţuia îmbrăcămintea în muncile grele pe care le efectuau vara şi iarna; era bună şi pentru fetele mari, care nu puteau purta orice, şi chiar pentru bătrânii ale căror straie se învecheau şi se rupeau. Aşadar, claca era şi este bună pentru toţi.

Foto: Facebook Ion Dumitrel

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News