FOTO: Adrian Roman, regizorul albaiulian care a pus în scenă piese ale unor autori celebri la New York şi New Delhi

Adrian Roman este un albaiulian între două vârste care face cinste Oraşului Marii Uniri, prin cariera impresionantă pe care şi-a creat-o ca şi regizor, fiind stabilit de şapte ani în Statele Unite ale Americii, la New York. Deşi nu are o vârstă înaintată, albaiulianul a avut deja ocazia de a pune în scenă piese ale unor autori celebri, precum Eugen Ionesco, Vaclav Havel, A.P.Cehov, W.Shakespeare, Mircea Vulcănescu, Goethe, Sofocle, atât în România, cât şi în SUA şi în India. Adrian Roman a absolvit Facultatea de teatru şi televiziune a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca, a absolvit, de asemenea, Facultatea de teatru a Universităţii Columbia, din New York, fiind totodată bursier la Catedra de filosofie a Universităţii din New Delhi (India).

Nu o să vă spun mai multe despre acesta însă vă las să descoperiţi în rândurile de mai jos.

Ce îţi aminteşti, bine sau rău, din Alba Iulia copilăriei tale?

Sunt foarte multe lucruri la care această întrebare mă determină să mă gândesc, pentru că foarte multe amintiri mă leagă de Alba Iulia. Faptul că am plecat din Alba în ’93, deci acum 21 de ani, nu m-a făcut să uit locul acesta pe care încă îmi place să-l numesc „acasă”. Îmi amintesc cu plăcere zilele din şcoală sau din liceu, care au fost cu adevărat speciale prin prieteniile ce mă legau de colegii mei sau de anumiţi profesori. Am păstrat, de pildă, în suflet, imaginea doamnei profesoare Ileana Eneşel sau mai târziu, în liceu, a doamnei Sonia Elvireanu. Pe amândouă le-am iubit foarte mult şi trebuie să-mi expirm toată recunoştinţa faţă de domniile lor, deoarece au contrbuit esenţial la formarea mea intelectuală şi profesională. De asemenea, pădurea asta minunată care există aproape de oraş (şi care sper sa mai existe mult şi bine) este şi ea parte din amintirile mele. Era un loc în care mă regăseam şi în care puteam să visez… Chiar şi azi, când mă întorc în Alba îmi aduc aminte de mine aşa cum eram cândva, iar aceste amintiri parcă îmi readuc în corp o parte din energia pe care o aveam atunci… E un sentiment incredibil

Care este cea mai frumoasă amintire din cariera profesională?

Am multe amintiri frumoase şi nu mă gândesc la ele în aceşti termini de “cea mai frumoasa” sau “cea mai urâta ?”… toate îmi sunt dragi, dar ca sa răspund totuşi la întrebare…spectacolul meu de debut de la Satu Mare (in care de altfel a jucat şi Ioana Bogăţan)

Care este cea mai mare realizare a ta ca om? Dar ca artist?

Hmm…asta este o întrebare din seria celor capitale… cum aş putea răspunde la o asemenea întrebare?… Cred că aş răspunde mărturisind că încercarea de a mă cunoaşte pe mine însumi mai bine şi de a încerca să pun în practică anumite principii de viaţă pe care le am, ar constitui, poate, cea mai mare realizare a mea, ca om.  Cât priveşte realizarea ca artist, un succes ar putea fi considerat faptul că am regizat spectacole în New York, dar şi (la fel de important pentru mine) pe scena Teatrului Naţional din Cluj Napoca.

Care este cea mai fascinantă aventură pe care ai avut-o vreodată? Culturală, personală, …etc.

Aici e simplu! India! Bursa de un an de zile pe care am avut-o la New Delhi University, anul acela petrecut în India reprezintă, categoric, cea mai fascinantă aventură trăită. A fost un an întreg în care m-am simţit fericit… dacă se poate imagina asta. Am vizitat Calcutta, Bombay, Himalaya… Am iubit şi am fost iubit. Am întâlnit oameni de o candoare şi o frumuseţe cum în Europa sau în America nu am întâlnit. Noi suntem mult mai cinici şi mai sarcastici, noi încercăm să salvăm prin asta aparenţa unui statut personal, dar acolo am întâlnit oameni care trăiau cu o sinceritate aproape debordantă fiecare eveniment al vieţii.

De ce crezi că ar mai avea nevoie Alba Iulia pentru a deveni „Capitala Culturală Europeană în anul 2020”?

Alba Iulia are tot ce-i trebuie să devina Capitala Culturala Europeană în 2020, dar n-ar strica să avem şosele care sa lege Alba Iulia de un aeroport internaţional cât mai uşor, autonomie administrativă şi oamenii care să-şi dorească şi să primească cu un zâmbet cetăţenii străini care vin să-şi  cheltuiască banii aici.

Alba Iulia a moştenit o cetate impresionantă, cum puţine sunt în lume si care ne alătura unor oraşe importante din vestul Europei, o cetate care poate şi trebuie să aducă bucurie, chiar şi financiară, celor ce trăiesc în acest oraş.

Sunt deci aspecte  care nu sunt critice şi care pot fi cu uşurinţă rezolvate până în 2020.

Cum se vede România culturală, prin ochii unui albaiulian american?

Faptul că trăiesc la New York de opt ani mi-a dat într-adevăr posibilitatea să văd România şi de la distanţă, detaşat, ca să zic aşa. România, în ceea ce priveşte cultura, pare o ţară cu resurse şi oameni extrem de creativi şi plini de talent dar, din păcate, României îi lipseşte o politică culturală care să o aducă în rândul marilor centre culturale ale lumii. Artiştii români nu ştiu să-şi promoveze proiectele artistice aşa cum o fac alţii, deşi sunt mult, mult mai interesante decât numeroase alte proiecte pe care le-am văzut prin Europa sau America. Acolo promovarea acestor proiecte artistice ajută artiştii să aibă un nivel de viaţă corespunzător şi, totodată, le conferă acestora un anumit statut social şi profesional. Artiştii români, din păcate, nu ştiu să-şi promoveze proiectele, fie că sunt spectacole, picturi, sculpturi sau altele… Doar câteva excepţii din cele enumerate mai sus, şi filmul românesc, par să iasă din această regulă. Artiştii români aşteaptă încă “să fie descoperiţi“, iar consumatorul de artă român trăieşte încă încorsetat într-o imagine neconformă cu realitatea, respectiv mitul artistului care se sacrifică şi moare sărac, pentru artă… Mă bucur, totuşi, să văd că în unele oraşe, cum ar fi Bucureşti sau Cluj, artiştii tineri au învăţat să folosească şi alte canale de a-şi prezenta arta în faţa publicului.

Pe lângă lipsa unei promovari sau a unui management cultural eficient, România mai suferă şi de imixtiunea unor neaveniţi, mai ales pe filieră politică, în finanţarea şi administrarea instituţiilor de cultură. Lucrând în câteva teatre din ţară am avut ocazia să văd cât rău poate să producă acest lucru şi am constatat că nivelul artistic scăzut este rezultatul direct al politizării acestor instituţii.

Dacă ai avea putere, ce anume ai schimba în România?

Cum am menţionat mai sus, m-aş strădui să depolitizez cultura. Acordarea unor poziţii de manageri pe criterii politice şi nu neapărat de competenţă profesională este un aspect care trebuie de urgenţă corectat. Aceasta ar fi schimbarea pe care eu as dori să o văd întâmplându-se sau pe care aş încerca să o realizez.

Dacă mâine ai fi ministrul Culturii în România, care ar fi primul act normativ pe care l-ai iniţia?

Un act normativ care să restabilească criteriile de valoare profesională în ocuparea poziţiilor de manageri ai instituţiilor de cultură. Cum s-ar putea realiza asta fără să se ajungă iaraşi la un sistem corupt… asta e o altă discuţie. Aş încerca să găsesc o cale prin care managerii să fie evaluaţi de o comisie pe criterii de competenţă profesională, o comisie care să nu aibă interese materiale sau politice în ceea ce priveşte selectarea acestor manageri. Cam greu de găsit o astfel de comisie, ştiu, dar de vreme ce era o propunere ipotetică (eu în ipostază de ministru al Culturii) am răspuns şi eu oarecum ipotetic.

Se vorbeşte de aşa numitele probleme de mentalitate ale românilor. Americanii au o gândire mai bună?

E adevărat că de şapte ani de când locuiesc la New York am avut ocazia să învăţ câte ceva despre modul de a gândi al americanilor în general dar mai ales despre felul în care vad ei teatrul şi industria entertainment-ului, aceasta fiind profesia mea.

Într-o prima analiză putem constata că americanul este un tip pragmatic, pe când romanii sunt …hmm…n-aş putea să spun mai cu umor şi nici mai visătorii, pentru că asta au şi americanii…noi suntem mai vorbăreţi, dacă pot sa spun aşa. Dacă urmăreşti o discuţie a unui grup de romanii veţi observa că “scopul” celui care povesteşte ceva este de a atrage atenţia, în acel moment asupra persoanei sale, noi vrem să fim vedeta pentru cinci minute pentru acel grup. De aceea întotdeauna între români vor fi un fel de conversaţii concurs, cine spune cel mai tare banc, cine a ştiut sau a trăit  o poveste si mai interesanta decât cea care abia a fost relatata. În dinamica grupului la americani lucrurile stau altfel, aici discuţia respectivă se întâmpla pentru ca cineva din grup sa fie vedeta ci are un scop de cele mai multe ori foarte pragmatic. Totodată aceasta dinamica pragmatica a conversaţiei nu aduce în prim plan o persoana care devine  “vedeta” grupului monopolizând întreaga discuţie cu poveştile sale “interesante“, ci mai degrabă, la americani există un cult în a acorda celuilalt posibilitatea sa se exprime pe un subiect. La ei “vedeta” discuţiei este subiectul discuţiei în sine.

Când m-am întors în tara nu am fost în stare să înţeleg aproape nicio conversaţie la aşa zisele talkshow-uri pentru ca se urla şi toata lumea vorbea în acelaşi timp. La americani trebuie să admit că nu se întâmpla asta…

Care sunt pasiunile tale, ce faci în timpul liber şi cum îţi încarci bateriile?

Pasiuni?… să privesc oamenii din jurul meu ..ei mă fascinează şi asta îmi încarcă totodată şi bateriile… în rest ceea ce face toata lumea, călătoresc, citesc, ascult muzica, visez şi iubesc… da îmi place mult să iubesc!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI