Extaz

National Arena nu este încă cu totul şi cu totul gata chiar dacă a fost declarat ca atare. Mai sunt finisaje de fineţe de executat (a spus-o chiar mândrul primar al Bucureştiului – Sorin Oprescu), dar imaginea stadionului deja numit „Templul fotbalului românesc” stârneşte admiraţie. Aş putea spune că unii dintre cei care comentează fie sport, fie politică sunt de-a dreptul căzuţi în extaz. E drept că aşa o arenă nu s-a mai văzut în România, dar în admiraţia noastră faţă de finalizarea unei investiţii trebuie să ne păstrăm decenţa şi măsura. Sunt în lume, în Europa, ţări cu stadioane mai mari, mai frumoase, mai celebre şi în primul rând mai multe. Fără îndoială că inaugurarea ficăruia dintre ele a fost un spectacol, un moment de bucurie. Este firesc să fie aşa, dar ce mi-a fost dat să aud în legătură cu National Arena frizează lipsa oricărui simţ al măsurii. National Arena este o realizare „excepţională”, „nemaipomenită”, care „îţi taie pur şi simplu respiraţia”, este „cea mai frumoasă arenă sportivă” (fără a se specifica de unde, dacă emitentul părerii se referea la România. atunci, da, sunt de acord, este cea mai frumoasă)… Păcat că National Arena este singura arenă cu care „putem ieşi în lume”. Dar, ghinion, ieşirea în lume atât de mult aşteptată la 10 august printr-un meci amical cu naţionala de fotbal a Argentinei a fost contramandată, cel puţin în formula asta. Nu suntem noi, românii vinovaţi oricâte bube în cap ar avea Federaţia Română de Fotbal. Însă întâmplarea ne dovedeşte încă o dată că ghinionul ne urmăreşte mereu şi în multiple forme. Să nu devenim astfel fatalişti?
Revenind la investiţii finalizate, să reamintim că doar cu o lună în urmă a fost inaugurat cu mare tam-tam, tot la Bucureşti, Pasajul Basarab. Opt ani s-au chinuit românii să contruiască un pasaj rutier, e drept cel mai mare pasaj hobanat din Europa. Ei, iaca, japonezilor le-a luat trei zile să reconstruiască zeci de kilometri de autostradă într-o zonă de catastrofă naturală. Asta chiar a fost o mare realizare! Iar americanii au înlocuit un pod pe o autostradă în mai puţin de 48 de ore! Ambele succese inginereşti au fost prezentate ca atare, dar nimeni nu a căzut în extaz, aşa cum facem noi de fiecare dată când ne reuşeşte ceva! Poate pentru că „la ei” investiţiile odată începute sunt finalizate, în timp ce „la noi” ele sunt începute şi abandonate (pentru că fiecare guvern sau decident local, după caz, are propriile idei în legătură cu dezvoltarea complet diferite de ale predecesorilor), astfel încât am ajuns să avem deschise sau în conservare peste 40.000 de şantiere în întreaga ţară. Din când în când câte unul se mai finalizează şi atunci suntem pe culmile plăcerii.
Ieri, în ţara în care kilometrul de autostradă costă cât călătoria pe Lună, am aflat că în urma unor negocieri dintre Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi compania americană Bechtel, s-a ajuns la un acord care ne va scăpa de americani. Nu însă înainte ca americanii (sau subantreprenorii lor) să finalizeze cei peste 60 de km ai tronsonului Suplacu de Barcău – Borş şi de a-şi încasa sumele restante inclusiv penalităţile al căror cuantum întrece suma pentru lucrările executate în sine. Interesant contract, nu? Şi secret! Măcar de-am scăpa de el, chiar dacă asta înseamnă noi întârzieri în realizarea acestei autostrăzi!
În ţara în care aproape jumătate din populaţie nu are acces la apă potabilă curentă, dar viteza Internetului este printre cele mai mari din lume, orice investiţie terminată este privită ca o mare minune. Tocmai pentru că evenimentele astea sunt atât de rare, de multe ori nici măcar nu folosim obiectivele finalizate, ba chiar inaugurate, care stau cu lacătul pe uşi. Ne este poate frică să nu stricăm măreţele realizări! Mă întreb, în momentul în care timpul parcurs între punctul A şi punctul B se va reduce la jumătate, cum ne vom manifesta? Vom face o mare petrecere naţională care va ţine cel puţin câteva zile şi câteva nopţi, ca-n poveşti?
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI