EMPATIE în vremea coronavirusului: Cum s-a simțit contactul cu prima pacientă infectată cu COVID-19 din Alba, din prisma asistentei șefe de la Secția de Boli Infecțioase

EMPATIE în vremea coronavirusului: Cum s-a simțit contactul cu prima pacientă infectată cu COVID-19 din Alba, din prisma asistentei șefe de la Secția de Boli Infecțioase

Marcela Vîlcan, asistenta șefă a Secției de Boli Infecțioase a Spitalului Județean, a postat pe contul său de pe o rețea de socializare un mesaj plin de empatie, în care, în stilul unui jurnal, povestește cum a fost primul contact cu cel dintâi pacient infectat de coronavirus din Județul Alba, o femeie de 36 de ani adusă miercuri pe șecția dânsei.

”Împărtășesc cu toți o experiență în speranța că veți înțelege…

Jurnal COVID-19

După 3 săptămâni de când a început iadul numit COVID-19, după 16 pacienți internați cu suspiciune de infecție cu coronavirus, iată că a sosit și ziua de care mă temeam, ziua care speram să nu vină vreodată, ziua de….

18. 03.2020

Este adus la noi primul caz confirmat cu COVID-19. Femeie, tânără. O voi numi Doamna G (pacientul nr. 1, sună atât de urât!). Speriată și suspicioasa totodată.

Încerc să o liniștesc, să o calmez, să o încurajez, de sub costumul care nu lasă să se vadă nimic… nici umanitatea, nici empatia, nici compasiunea și nici teama mea deopotrivă.

Îi măsor funcțiile vitale care erau în parametrii normali(Doamne miluiește!). Mă gândesc în sinea mea: „Eu am pulsul de două ori mai mare decât al doamnei!” – inima stătea să îmi sară din piept însă… nu putea ieși… o ținea acolo costumul salvator…

Îi spun că urmează să îi recoltez probele biologice, moment în care mă întreabă suspicioasă :” De ce trebuie să îmi recoltați? Ce analize faceți?” Îi răspund că sunt doar niște analize uzuale prin care medicul va cunoaște starea ei de sănătate la momentul internării.

Așa cere protocolul. Se liniștește și își dă acordul pentru a efectua procedura.

În tot acest timp vorbesc cu ea și în cele din urmă îi câștig încrederea. Încheie cerându-și scuze că EU sunt nevoită să trec prin toate acestea din cauza ei.

O liniștesc din nou spunându-i că asta este profesia noastră, gândindu-mă totodată „Oare ce este în sufletul ei? Uite că ea se gândește la mine! Doamne, dă să fie toți cei care urmează, la fel ca această doamnă! „.

Rămân încă cu ea să îi explic toate regulile pe care este obligată să le respecte pe perioada șederii la noi. Pare că înțelege ceea ce are de făcut, adică DOAR să stea în acel salon care îi va fi casă pentru următoarele multe zile…

Credeți că este ușor DOAR să stai și să aștepți să treacă zilele până va veni acea zi perfidă cu numărul 12, apoi următoarea, cu numărul predestinat parcă, 13? Apoi încă… oare câte încă până primești rezultatele… Oare cum vor fi acestea? (Pentru a nu cunoaște aceste răspunsuri, STAȚI ÎN CASĂ! Dacă nu pentru voi, faceți acest efort pentru cei dragi vouă… )

Credeți oare că este ușor, DOAR să stai? DOAR să aștepți? (NU vreți să știți…)

Îi spun că la finalul turei, când voi pleca spre casă, o voi saluta din dreptul ferestrei (2 metri, bineînțeles!) pentru a mă cunoaște pe mine, omul de sub costumul care nu lasă să emane nimic…. Și părăsesc salonul mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-am făcut treaba cât am putut de bine.

Acum urmează stresul: dezbrăcarea costumului!

Pășesc în camera de decontaminare, mă plasez în fața oglinzii, cu picioarele într-un sac mare, galben. Procedez la decontaminarea costumului și în timpul de așteptare repet la nesfârșit „Tatăl nostru”. Mă gândesc că am timp… Trebuie să procedez corect…. Sănătatea mea și a celor din jurul meu, stă în puterea mea acum…. Și mi-a ieșit BINE!

Mă spăl: apă, săpun așa cum am învățat, adică CORECT(de 22 de ani unghiile mele sunt tăiate scurt, fără oja – credeți-mă, sunt la fel de frumoasă!) . De 3 ori. Până dincolo de coate. Mă întreb: „Exagerez?” Îmi răspund tot eu :”NU!”

Îmi spăl și fața: apă și săpun. O dată și încă o dată.

Trec la dezinfecția mâinilor prin frecare. Îmi iese, doar nu port bijuterii! Îmi tapotez și fața cu dezinfectant (la fel ca bărbații, după bărbierit). Mă întreb din nou :”Exagerez?”. Îmi răspund iarăși singură :”NU!”
Toată pielea mă strânge, dar ce contează?

Siguranța mea! Siguranța colegilor mei! Siguranța familiei mele(sunt mama Mirunei, soția lui Nicu, fiica lui Mircea și a Georgetei, sora lui Iulius și a lui Ilie și lista poate continua!)

Doamne, îți mulțumesc! Sunt convinsă că am procedat corect și nu m-am infectat.

Mâine o voi lua de la capăt.

La ieșirea din tură, mă opresc pe rampă, în dreptul ferestrei ei (sunt peste 3 metri), o salut (gest făcut cu mâna) , zâmbindu-i.

Îmi zâmbește la rândul ei și îmi mulțumește…

Poate acum înțelegeți de ce VOI STAȚI ÎN CASĂ iar NOI SUNTEM ÎN SPITAL!”

https://www.facebook.com/marcela.vilcan/posts/1504586899702975?__tn__=K-R

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---