Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români

La 24 februarie, în ziua în care biserica ortodoxă sărbătoreşte Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii. Dragobete era ziua în care fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, găseau şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă/Urâciunile să le desparţi”. În dimineaţa zilei de Dragobete, fetele şi femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau şi se spălau pe cap cu apa astfel obţinută, crezând că ea le va face părul şi tenul mai plăcute admiratorilor. De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma adesea într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură.
De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ, altfel se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul ei nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
* Dragobetele – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua în care păsările se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele de anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndragostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”
* Dragobetele – identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul – fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
* Etimologia cuvântului „Dragobete”
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – ţap şi bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâşiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea. Culegătorii de folclor au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum „Ioan Dragobete”, „Drăgostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară” sau „Cap de vară întâi”, dar şi „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică. (A.D.T.)

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI