Dezmoştenitul Eminescu, sărbătorit de dezmoşteniţii soartei

Am aflat abia după câteva zile de manifestarea dedicată lui Mihai Eminescu la Centrul pilot pentru persoane cu dizabilităţi „Sf. Meletie” din Alba Iulia, aşa că ne oprim asupra ei cu o întârziere justificată. Şi poate că manifestarea nu ar fi meritat atâta atenţie dacă nu s-ar putea face o paralelă între cei ce l-au sărbătorit la „Sf. Meletie” pe Eminescu şi el, genialul poet. Cei ce l-au sărbătorit au fost persoane cu dizabilităţi şi copii asistaţi în aşezămintele Filantropiei Ortodoxe. Cu alte cuvinte, „dezmoşteniţii soartei” l-au sărbătorit pe cel dezmoştenit asemenea lor, victimă a politicianismului găunos din vremea sa. Şi poate că a sosit momentul să se spună adevărul despre Eminescu, cu atât mai mult cu cât timpul a trecut, dar vremurile nu s-au schimbat. Dar să vorbim mai întâi despre manifestare, care a cuprins recitări din lirica eminesciană, muzică pe versurile poetului în interpretarea elevilor Elia Căpâlneanu şi Alex Bodea, de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Alba Iulia, precum şi o expoziţie de pictură în cadrul căreia au expus elevele Crina Zubaşcu şi Maria Potârniche, de la Centrul cultural „Augustin Bena”.
Cât priveşte adevărul despre Mihai Eminescu, recomand cu căldură volumul „Moartea antumă a lui Eminescu”, avându-l ca autor pe Nicolae Georgescu, apărută la Editura „Cartier” în anul 2002, precum şi volumul „Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului”, de Călin Cernăianu, apărut la Editura „Semnele Timpului” în anul 2000. Cele două volume (ca şi altele, de asemenea) combat cu argumente şi dau un răspuns fără echivoc la întrebări la care nu s-a dat încă răspuns: Eminescu a fost un poet romantic care a sfârşit nebun? Un martir? Un patriot ucis prin conspiraţie? Un proto-legionar? Un persecutat politic? Cine sunt cei care-i prigonesc scrierile şi azi, la mai mult de o sută de ani de la moartea sa? Profeţiile lui supără? Pe cine şi de ce? Ei bine, Eminescu a fost cam tot ce se afirmă despre el, mai puţin… nebun! După cum demonstrează Nicolae Georgescu în volumul său, Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat faptic, fără nicio îndoială, poetul a suferit o psihoză endogenă, maniaco-depresivă, fără substrat organic, care nu i-a alterat capacitatea creatoare. În viaţa lui nu a existat aşa-zisa „mare întunecime”, care este o invenţie a eminescologilor interbelici, supuşi unei dezinformări profesioniste din partea puternicilor săi adversari (oameni politici, oameni de afaceri şi reprezentanţi ai unor agenţii de spionaj străine) pe care i-a stârnit cu puterea condeiului său. Sfârşitul i-a fost provocat de o sincopă cardiacă, survenită în urma tratamentului cu injecţii cu mercur, administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, în timpul ultimei sale internări, din februarie-iunie 1889. De atunci şi până acum, Eminescu a fost învelit într-un giulgiu de minciună şi dezinformare, deşi scrierile sale sunt mai actuale azi ca oricând. Mai ales publicistica, asupra căreia nimeni nu încearcă a se apleca atent, promovând-o şi punând-o în valoare. Puţini ştiu că Eminescu a îndrăznit să critice cu virulenţă puterea politică a timpului său (liberalii lui IC Brătianu), precum şi pe corupţi, pe străinii infiltraţi în toate punctele cheie ale vieţii publice etc. Dacă mai aveţi vreo îndoială, iată un fragment dintr-un articol publicat de Mihai Eminescu în „Timpul”, în data de 6 mai 1881: „La noi ajungi oriunde tăind frunze la câini. Politicianismul a încurajat incompetenţa. Merit, muncă, acestea sunt desconsiderate. Trebuie să fii ignorant, viclean, şi atunci prin politică înaintezi în statul român”. Verticalitatea fără fisură a conştiinţei sale gazetăreşti i-a atras indezirabilitatea iar forţele antiromâneşti din afară (supărase depotrivă Viena, Sankt Petersburgul şi pe evreii de pretutindeni) şi dinlăuntrul ţării l-au discreditat, fabricându-i nebunia, determinând decăderea sa din drepturile civile, supunându-l apoi unor proceduri de degradare biologică sistematică. Toate minciunile puse pe seama sa au fost intens mediatizate în presa vremii şi s-au impus în conştiinţa publică drept adevăruri irefutabile, aşa cum le-am moştenit noi. Şi iată că nu avem curajul de a-l reabilita nici în zi de azi…
Dar, revenind la tema iniţială a articolului de faţă, dacă nu avem curajul de a-l reabilita pe Eminescu şi îl desconsiderăm încă în sinea noastră ca pe un biet nebun, măcar să nu-i desconsiderăm pe dezmoşteniţii de azi, de lângă noi. Indiferent că sunt bolnavi, săraci sau, pur şi simplu, altfel decât noi! Nimeni nu ştie dacă printre ei nu se află unii ale căror nume vor rămâne în istorie…
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne pe Google News