Descentralizare şi regionalizare

Recentele declaraţii ale preşedintelui Parlamentului Ungariei şi mai ales ale premierului Viktor Orban, prilejuite de manifestările de la Târgu Mureş, din 15 martie, în care oficialii de la Budapesta vorbeau despre autonomia Ardealului, ca şi ieşirile profund antiromâneşti gen spânzurarea unei păpuşi care-l înfăţişa pe Avram Iancu, au lăsat rece guvernanţii de la Bucureşti, care nu au avut niciun fel de reacţie de condamnare a ieşirilor extremiste şi iredentiste maghiare, lucru oarecum firesc dacă ne gândim că protocolul de guvernare PDL-UDMR conţine o serie de prevederi, mai mult sau mai puţin secrete, ce prevăd printre altele şi descentralizarea şi regionalizarea României, astfel încât să fie făcute noi concesii pe calea mult clamatei autonomii teritoriale. Problema care se pune este dacă există într-adevăr sau nu un pericol pentru Transilvania vizavi de descentralizare şi regionalizare, iar înainte de a ne pronunţa ar trebui să ştim despre ce vorbim, să nu ne grăbim cu etichetările şi declaraţiile antiromâneşti.
Se ştie că România este un „stat naţional unitar” şi că această organizare este cea mai bună soluţie pentru România. Modelul pe care românii l-au adoptat atunci când au construit România modernă a fost, începând de la Alexandru Ioan Cuza, cel din Franţa, care, de fapt, a şi dat cel mai mare sprijin luptei românilor pentru unitatea naţională. Ceea ce a însemnat un sistem politic şi administrativ puternic centralizat, judeţele noastre ca şi departamentele Franţei fiind strâns dependente, prin prefecturi, de puterea centrală. Desigur că în cazul ţării noastre procesul centralizator a fost cu atât mai necesar cu cât România, inexistentă la 1859, s-a făurit din „bucăţi” (Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul etc.) şi acestea au trebuie sudate între ele, proces care, în ciuda evoluţiei istorice, nu a reuşit pe deplin, diferenţele naturale şi istorice dintre provinciile româneşti menţinându-se şi astăzi. Centralismul nu mai este însă astăzi cea mai bună soluţie de a conduce un stat şi el nu mai este nici dominant astăzi în lume sau în Europa. Exemplul Franţei merită din nou invocat. Astăzi, Franţa şi-a dublat sistemul departamentelor printr-un sistem paralel de regiuni, în linii mari regiunile istorice pe care Revoluţia franceză s-a grăbit să le desfiinţeze şi care iată, revin după două secole. Regiunile beneficiază de un anume grad de autonomie, limitat dar totuşi efectiv: consilii regionale alese, buget propriu, proiecte de dezvoltare etc. Este exact ce s-ar putea întâmpla şi la noi dacă laolaltă cu sistemul judeţelor am avea şi un decupaj de provincii istorice: Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banatul. Chiar gândul unei asemenea organizări şi regionalizări ar ridica în faţa unora dintre noi spectrul destrămării României. Dar nu este aşa şi nu este o soluţie federală tip Germania, Elveţia sau SUA. Este soluţia adoptată de Franţa, care rămâne şi aşa cel mai centralizat organism politic din întreaga Europă. Imitatori ai Franţei cândva, românii au rămas astăzi mai francezi decât francezii! Cert este că centralizarea excesivă şi-a jucat rolul istoric, şi că dacă, cândva, ne-a adus roade, acum ea reprezintă o frână în dezvoltarea ţării care s-a împărţit, s-a polarizat în două: Bucureştiul, adică Capitala şi restul, provincia. Aşa se face că, astăzi, Bucureştiul consumă 40 la sută din importuri şi produce doar 20 la sută din exporturi, în timp ce Ardealul, Banatul ori Crişana fac 30 la sută din importuri dar dau 40 la sută din totalul exporturilor. Ce să mai vorbim de faptul că centralismul şi-a pus pecetea pe accesarea fondurilor europene, astfel că proiectele întocmite de un fermier din Roşia de Secaş sau Cricău trebuie aprobat la judeţ, la o agenţie regională, dar mai ales la Bucureşti, de către nişte birocraţi care habar n-au unde este locaţia respectivă. Un centralism excesiv care s-a transformat într-un imobilism. Grav este faptul că în loc să se caute soluţii de revitalizare a vieţii locale şi regionale, se tot înmulţesc agenţiile şi comisiile la nivelul central de la Bucureşti sau se înfiinţează alte structuri birocratice gen Camerele agricole!
În aceste condiţii, propunerea UDMR-ului privind regionalizarea şi lărgirea autonomiei în teritoriu, nu trebuie privită doar ca o primejdie, ca un plan de secesiune sau federalizare, ci ca o soluţie necesară pentru ca efectele unei excesive centralizări să fie diminuate şi  eliminate. Important este ca regiunile de dezvoltare să fie alcătuite pe criterii economice şi nu pe criterii etnice, astfel ca atât la Iaşi, la Alba Iulia şi la Sfântu Gheorghe ori Târgu Mureş să existe aceeaşi autonomie teritorială. Şi nu UDMR-ul, care nici măcar nu este un partid, trebuie să fie iniţiatorul regionalizării României, cum din păcate se întâmplă, ci partidele noastre politice, cele mai puternice, care toată ziua bună ziua invocă interesul naţional, dar care din păcate nu pot guverna fără Marko Bella sau Kelemen Hunor în patul puterii. Şi atunci dacă mereu fac dragoste şi îşi jură credinţă, ce poate să rezulte din această curvăsărie politică, decât spânzurarea lui Avram Iancu, iar mâne, poimâine a lui Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi a celorlalţi corifei ai Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Oricum, marea primejdie care ne paşte nu este regionalizarea  ci închistarea într-un comportament politic desuet, slugarnic, fără curaj şi bărbăţie românească a guvernanţilor portocalii în frunte cu Emil Boc, care tremură ca nu cumva cineva să bage zânzanie între PDL şi UDMR! Cumplite şi netrebnice griji!
Gheorghe CIUL

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI