Democratura

Termenul pe care l-am folosit ca titlu nu-mi aparţine mie, ci reputatului istoric şi filosof Pierre Hassner, unul dintre occidentalii ce s-au pronunţat ferm asupra revoluţiei noastre, de care suntem atât de mândri, ca fiind o lovitură de stat coafată. Una dintre cele mai autorizate voci antitotalitare din Europa, Hassner foloseşte acest termen şi este citat de Monica Lovinescu în dialogul susţinut, alături de Virgil Ierunca („învăţătorii” de la „Europa Liberă”), cu Vasile Gogea şi reprodus de acesta din urmă în volumul „Voci în vacarm”. Am găsit volumul, apărut la editura „Eikon”, la Târgul de carte „Alba Transilvana” şi m-a încântat. Întristându-mă totodată, cu realismul lui tăios. Ca şi autorul, un jurnalist de mare curaj, care a făcut ani grei de temniţă politică. E drept că Monica Lovinescu vorbeşte de „democratură” în alt context, cel al revoluţiei valabile, dar care nu a schimbat nimic. A dărâmat doar graniţa dintre România şi occidentul democratic, căci exilul a rămas acelaşi. Adică s-a trecut de la exilul exterior al unor intelectuali precum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la un „exil interior”, în condiţiile în care democraţia s-a amestecat cu dictatura şi s-a născut „struţo-cămila” românească numită „democratură”.
În sprijinul acestei idei de „democratură” autohtonă, care ne sugrumă pe noi azi în România, aduc şi editorialul unui bun prieten şi coleg de breaslă din judeţul Hunedoara, Alexandru Gruian („Mesagerul hunedorean”), care vorbeşte „fără băşcălie”, despre democratura noastră şi despre democraţiile cu tradiţie, democraţiile consolidate şi funcţionale, care se bazează pe legi şi pe instituţii, nefiind supuse capriciilor celor ce se perindă la putere. Iar democraţiile occidentale nu sunt garantate doar de legi şi de instituţii, ci şi de pluripartitismul real, de echilibrul Putere – Opoziţie, ambele fiind la fel de necesare în sistemul democratic. Concluzia la care ajunge Gruian este aceea că Opoziţia este necesară, chiar ca instituţie, şi că „dacă pornim de la premisa că Opoziţia doreşte răul ţării iar Puterea binele ei, atunci suntem într-o gravă eroare”. Extrapolând, şi pentru că ne aflăm la momentul „adevărului” în ceea ce priveşte încleştarea de forţe de la vârful partidului portocaliu, este cât se poate de clar că nu se poate spune că Blaga doreşte răul partidului lor, iar Boc doreşte binele lui. Deşi domnul Băsescu, flancat de doamna Udrea, lasă să se creadă acest lucru, când încearcă să încline balanţa „simpatiei” către cel din urmă. Pe doamna Udrea o înţeleg, pentru că, în perspectiva în care ea va urca (e previzibil) în ierarhia de partid, va avea nevoie de disciplinatul Boc la timona partidului, nu de incomodul Blaga. Nu-l înţeleg însă pe Băsescu, care, intervenind în acest joc, ca un „preşedinte-jucător” autodeclamat ce este, contrazice toate regulile democraţiei. Nu numai ale celei de partid, ci şi ale celei… naţionale. Care ar trebui să fie acelaşi lucru. Dar tocmai din această cauză este nevoie de… BLAGA! Ca să fie „pluri-opinie”, să fie acolo şi cineva care să nu fie de acord cu matelotul-şef!
Cât priveşte binele pe care-l doresc ţării cei doi candidaţi la conducerea „portocalei” prezidenţiale, asta-i altă poveste. Şi fiecare are argumente europenizate, dar care nu prea mai ţin la populaţia asta chemată să se exprime prin „deliberări democratice”, nu la vot, ci la zahăr, făină şi ulei. Conchid şi eu acum, că dacă nu există „pluri-opinie” într-un partid democratic (chiar cel democrat-liberal), atunci cu atât mai puţin există opoziţie în ţara asta, şi trăim, după cum spuneam, în plină… „democratură”!
Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI