Crucea şi drapelul, simboluri ale bisericii şi patriei

De mult, prin negura Legii Vechi, se întrezăreau nişte semne şi simboluri ce prevesteau schimbări spectaculoase în peisajul spiritual al omenirii. Din cenuşa semnelor, acum 2000 de ani, a răsărit şi s-a înălţat pe Golgota, Crucea creştină, sfinţită cu sânge dumnezeiesc. Sfinţilor Apostoli, plecaţi în lumea largă să înfrunte necredinţa, să sfarme idolii, să dărâme capiştile şi să propovăduiască Evanghelia, Crucea le-a luminat mintea şi le-a întărit braţul, scoţându-i nevătămaţi din orice împrejurare, astfel că, seminţii, neamuri, popoare şi chiar imperii, au deschis larg porţile inimii lăsându-se inundate de puterea Sfintei Cruci.
Ca două sfeşnice de foc şi de fum ce ne-au călăuzit paşii spre libertate şi lumină au fost Crucea şi Drapelul, obiecte fără de care nu se poate declanşa lupta împotriva vrăjmaşilor văzuţi sau nevăzuţi. Sfânta Cruce a fost şi este arma nebiruită folosită de închinătorii lui Hristos împotriva diavolului şi a duhurilor necurate, obiectul suferinţei pe care Mântuitorul şi-a săvârşit viaţa în Vinerea Patimilor, sfinţindu-l cu sânge dumnezeiesc izvorât din ranele provocate de suliţă şi de piroane. Sub braţele ocrotitoare ale Crucii, prelinse de Sfântul Sânge, smeritul închinător îşi găseşte odihna, pacea şi mângâierea, asemenea fiului pierdut ajuns la pieptul tatălui care-l aştepta cu multă nerăbdare.
Orice fugar pribeag „căzut între tâlhari”, adică în ispite şi păcate, luându-şi drept scut de apărare nebiruita putere a Crucii, va găsi deschisă poarta unei cetăţi de apărare (Biserica), ce-l fereşte de orice primejdie sau ameninţare. Dacă Sfânta Cruce este stindardul închinătorilor lui Hristos, Drapelul naţional este simbolul sfânt al Patriei şi al oştilor pe care le îmbărbătează în timpul marilor încleştări ce se dau pe câmpul de bătaie.
Neagoe Basarab, Domnul Ţării Româneşti (1512-1521), în Învăţăturile date fiului său Teodosie, compara rolul steagului din timpul luptei, cu al Domnului înţelept ce se află în mijlocul oştirii: „Astfel – zice el – mintea se află în trupul omului asemenea steagului când stă în mijlocul luptei, iar în luptă toată oastea priveşte la steag. Şi până stă steagul în luptă, acea luptă nu se cheamă biruită, chiar dacă are năvală grea (spre sine), iar ei toţi privesc spre steag şi se strâng în jurul lui. Iar dacă steagul cade, toată oastea se risipeşte şi nu ştie unul cu altul cum şi încotro merg. Aşişderea este şi Domnul: până stă mintea lui într-însul întreagă toţi oştenii se strâng împrejurul său ca şi oştile împrejurul steagului” („Enciclopedia de istorie a României”, vol.II, Buc., 2003, pag. 12).
În istoria ţării noastre cele două simboluri de mare însemnătate, Crucea şi Drapelul s-au unit într-o frăţească armonie, slujind în egală măsură Biserica şi Ţara. Strânsa legătură dintre ele a fost comparată cu cea existentă între trup şi suflet. Binecredincioşii domnitori români, după cum reţinem din însemnările unui istoric bisericesc „au făcut toate sacrificiile pentru întărirea bisericii. Aceasta la rândul ei a sprijinit şi apărat statul cu sinceritate şi credinţă”.
Preot dr. Petru PINCA – Blaj

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI