Copiii de azi, maturii de mâine?

„Copiii vor face în viaţă ceea ce au văzut la părinţi”, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, unul dintre sfinţii părinţi ai Creştinismului, încă din secolul al IV-lea. Un adevăr rămas valabil până în zilele noastre. Că tot se apropie 1 iunie, să vedem ce fac părinţii în România de azi?
Câteva sute de mii sunt plecaţi la muncă pe alte meleaguri, de unde trimit bani, lăsând răspunderea creşterii şi educării copiilor pe seama bunicilor sau a unor rude apropiate. Asta în cel mai fericit caz…
Alte câteva sute de mii bune sunt foarte preocupaţi să obţină venituri cât mai mari ori să acceadă în funcţii înalte şi ajung acasă seara târziu, frânţi de oboseală. Îşi muştruluiesc puţin pruncii pentru cine ştie ce năzbâtie, după care se relaxează urmărind talk-show-urile în faţa televizorului…
Mai există încă sute de mii de îngrijoraţi de ziua de mâine, ce nu mai găsesc energia necesară să acorde atenţie celor cărora le-au dat viaţă, iar aceştia se îndepărtează încet dar sigur, căutându-şi alt sprijin moral…
Dar, în cea mai dramatică situaţie sunt copiii abandonaţi, care au o singură vină: că au venit pe această lume, fără să fie doriţi! Lipsurile materiale determină anumite mame să-şi lase copiii în centrele de plasament şi cine poate garanta că ele se vor mai întoarce, nu să-i recupereze, ci măcar să-i mai vadă?! Fie că vor veni peste o lună, două, un an, în acte ele rămân mamele lor şi legea nu-i va spune nimic, ci va fi gata să le pună progeniturile în braţe. Fără acordul lor, nu pot fi adoptaţi, nu pot găsi o familie iubitoare, un cămin, nişte părinţi, aşa cum au dreptul toţi copiii. Anii vor trece, copiii vor schimba o locaţie de plasament cu alta, până când vor deveni prea mari pentru a fi doriţi în adopţie. Şi se vor trezi din copii, direct oameni maturi. Vor fi azvârliţi ca o minge de ping-pong, dintr-o parte în alta. De la „mame” la stat şi retur. Egoismul celor care le-au dat viaţă, dar care refuză să le fie părinţi în adevăratul sens al cuvântului, îi condamnă!
Asemenea stare de lucruri este autorizată printr-o lege care, de teama de a nu da naştere unor abuzuri aberante, ajunge să pună interesul mamei mai presus de interesul copiilor. Fireşte, e o crimă să decazi din drepturile părinteşti o mamă, numai pentru că e săracă şi bolnavă, sau să-i smulgi pruncul de la sân pentru că, o vreme, nu are cu ce şi unde să-l crească. Dar, e la fel de inuman să scoţi un copil dintr-un centru de plasament, unde beneficiază de căldură şi atenţie şi să-l arunci în mizeria în care-şi duce viaţa mama lui, mamă căreia nu-i pasă nici cât negru sub unghie de copil, ci numai de banii din alocaţie. Dar, nu-i aşa, e mamă cu drepturi? Şi la fel de crud e să condamni un copil la o viaţă într-o familie de plasament, pentru că „mama” lui n-a semnat un petic de hârtie, ca să-i redea libertatea de a trăi civilizat. Sunt foarte rare cazurile în care un judecător decide să lase mama fără drepturi asupra copilului. Situaţia nu poate fi îndreptată decât printr-un act normativ făcut cu cap, care să le dea acestor fiinţe năpăstuite dreptul la copilărie. Dar cine să o facă?
Cu regret trebuie să spunem că, părinţii copiilor români nu au reuşit în două decenii de post-comunism să facă din ţara asta un loc în care valorile morale să aibă câştig de cauză. Nu au reuşit să pună pe picioare o societate în care ierahiile sociale să se bazeze pe valoarea umană şi profesională. Dar, mai ales nu au reuşit să ofere o perspectivă, alta decât una neliniştitoare.
Cum vor arăta copiii de astăzi la vârsta maturităţii? Ce societate vor moşteni? Ce rădăcini vor avea? Vor rămâne ei în România să îndrepte bulibăşeala făcută de părinţii lor, acum la putere, sau vor pleca în lumea largă, de unde se vor întoarce „acasă”, o dată pe an, ca turiştii?
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI