Construcții vechi din Alba, relocate la Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”: Au fost admirate de mai-marii lumii în inima Bucureștilor

Construcții vechi din Alba, relocate la Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”: Au fost admirate de mai-marii lumii în inima Bucureștilor

”Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ Și inima-ți zvâcneste mai rar,/ Ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ Ci adânc în pământ undeva.” (Lucian Blaga, Sufletul satului)

Sunt file în cartea vieţii noastre pe care adesea le întoarcem și ne amintim, aşa cum spune poetul – de locurile natale – satul nostru drag, cu dealuri tolănite sub ceruri largi de vară, sau piscuri ce împung îndrăzneț curcubeele copilăriei noastre. Însă, oriunde ne-ar purta destinul, amintirile tresar în noi cu fiecare bătaie de inimă: acasă, România, Alba. Un fir nevăzut de dor, țesut în tricolor, ne leagă știut sau neștiut, până la ultima suflare, de seva pământurilor natale. Păstrător al virtuţilor noastre şi al istoriei, leagăn al românismului, satul ne e rădăcina, taina şi temelia.

Câți dintre dumneavoastră știți că pe malul lacului Herăstrău, în inima Bucureștilor, sunt adăpostite pentru eternitate frânturi de românitate relocate din diverse zone ale județului Alba?

Evident, istoria întregii Românii este învățată, pe viu, de vizitatorii de pretutindeni, care pătrund într-un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX, construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografice cărora le-a fost dăruită o a doua viaţă în Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”. Pentru a contura Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească ”sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc, cu ajutorul meșterilor, pe suprafața muzeului de astăzi. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea.

De la peste 1000 de metri altitudine, din satul Arţi – Şugag, a fost relocat în inima Capitalei staurul gospodarului Ştefan Gheorghe (zis Păstoiu). Staurul, numit local şi ”curtea de oi”, este utilizat pentru adăpostirea oilor pe timpul iernii. Pereţii sunt construiţi din piatră, şarpanta a fost realizată din lemn de brad, iar învelitoarea este din paie de secară aşezate în tehnica „jipilor” (snopilor), cu o streaşină de şindrilă de răşinoase.

Construcția are capacitatea de a adăposti 100-120 de oi, iar alături de staur se află ţarcul și strunga. Pe lângă cel aflat în Muzeul Satului mai există un singur staur din piatră, realizat în anul 1953, la mănăstirea Prislop județul Hunedoara, sub îndrumarea părintelui Arsenie Boca.

Tot de la Șugag a fost dusă în muzeul satului din București o stână de oi și vaci, în anul 1971, de pe Plaiul Prisaca – Munţii Şureanu, de la o altitudine de 1 300 m. Este o stână cu băciţe – particularitate a zonei – adică cu femei, eventual fete de măritat din sat, două-trei la număr, care sunt angajate pe timpul verii de proprietarii oilor (prin conducătorul de munte), pentru a prepara produsele lactate – brânză, urdă, unt – obţinute din laptele muls, tot de ele, de la oi (câte 200 de oi fiecare) şi de la vaci.

Băciţele mai au sarcina să prepare hrana pentru ciobani, pentru câini şi pentru porci. Pentru munca depusă, ele sunt răsplătite cu bani, după numărul de oi şi vaci mulse. Păşunatul, adăpatul şi paza oilor sunt asigurate de ciobani – bărbaţi; aceştia dorm noaptea afară, pe pajişte, în preajma turmei, fiecare învelit într-un cojoc lung din blană de oaie. Stâna are mai multe încăperi și anexe: ”fierbătoarea” – încăperea în care se face focul, se prelucrează laptele şi dorm băciţele; ”celarul” – încăperea în care se depozitează produsele: caş, brânză, smântână, unt, jintiţă, zer; ”cămara”, o încăpere în care se păstrează ”tarniţele” (şeile) cailor folosiţi pentru aprovozionare şi diverse alimente: făină de mălai, cartofi, ceapă, sarea pentru oi şi vaci etc., coteţul de porci şi oborul de viţei, strunga cu comarnic, unde se mulg oile.

O ”colibă mutătoare” a ajuns, din hotar în hotar, de la Meteș, până la București. Coliba mutătoare este o construcţie pastorală tradiţională unde ciobanii se adăposteau noaptea sau pe vreme nefavorabilă. Pereţii sunt făcuți din nuiele de răchită (sau salcie) împletite pe orizontală pe un schelet din nuiele groase de alun fixate într-o ramă din ”fuscei” de lemn.

Acoperişul în două ”ape” este realizat din snopi de paie de grâu legați de şarpantă cu ”gânj” (nuiele foarte subţiri de salcie roşie). Coliba, căreia localnicii îi mai spun și ”crambă”, este prevăzută cu două tălpi din lemn de stejar cioplite după modelul celor de la sanie, având un proțap în faţă, în dreptul uşii de acces. Pardoseala construcţiei, realizată din scânduri de brad pe care erau aşternute câteva ţoluri de lână sau ”bituşca” ciobanului, servea ca loc de dormit.

Coliba se utiliza la păstoritul pendulator, stâna mutându-se periodic din motive economice: furajarea animalelor şi gunoirea (”târlirea“) terenurilor de pe Valea Ampoiului cu îngrășământ de origine animal. care grăbea refacerea păşunii.

Din Sălciua de Jos a fost transferată în muzeu, în anul 1936, gospodăria săteanului Ion Buta, datată 1815. Atât casa, cât și cămara de alimente sunt construite din cununi de bârne de brad cioplite în patru fețe, ridicate pe socluri de piatră. Acoperișul cu pante repezi este de trei ori mai înalt decât pereții și are o învelitoare realizată din paie de grâu ”călcate cu piciorul”. Planul casei este simplu, fiind compus dintr-o tindă și o cameră.

Un șteamp din Bucium Poieni, datat 1926, a fost dus şi reconstruit în muzeul din București în anul 1950.

O ”oloiniță”, din satul Valea Mică – Zlatna, a fost transferată în muzeu în anul 1967. Este alcătuită din patru componente distincte implicate în același proces tehnologic, și anume fabricarea uleiului din semințe de floare sau dovleac.

Roata hidraulică și axul cu pene antrenează ciocanele care lovesc semințele plasate în ”oală”, pisându-le. Făina obținută în urma pisării se cernea în sită și se frământa cu apă, turta rezultată fiind ulterior prăjită pe o tavă metalică integrată în cuptor.

Odată prăjită, turta era supusă presiunii grinzii masive a teascului prin răsucirea șurubului din lemn, uleiul curgând în lăcașul săpat în talpa teascului. Din 3-4 kg de semințe se obținea aproximativ 1 litru de ulei, în funcție de calitatea semințelor. Instalația este completată de un zdrobitor alcătuit dintr-o piatră rotundă rostogolită într-un jgheab semicircular. Fructele (în special mere) erau zdrobite și introduse în teasc obținându-se ulterior, prin fermentație, oțetul alimentar.

O piuă din Feneș, instalație tehnică populară folosită pentru îndesirea și finisarea țesăturilor de lână, a fost relocată de pe Valea Ampoiului, în anul 1965, la București.

Cum funcționează piua? Țesăturile se introduceau într-un trunchi din lemn cu scobituri (oală) unde se băteau cu cele două perechi de ciocane puse în mișcare de roata hidraulică prin intermediul axului cu came. Camele (penele) ridicau ciocanele (maie) care scăpau din angrenaj și recădeau în virtutea gravitației lovind cu capetele de jos țesătura udată alternativ cu apă rece și caldă.

Capetele de jos ale maielor au crestături în trepte, ceea ce asigură lovirea egală ca intensitate pe toată lungimea și lățimea țesăturii. În urma procesului de batere în piuă, țesătura se îngroașă și se împâslește, devenind pănură. Din aceasta se confecționau hainele groase (sumane, cioareci, veste etc).

Cine le-a văzut până acum, pe lângă sutele de mii de turiști români și străini?

O varietate întreagă de președinți, soții de președinți, prinți și prințese: Richard Nixon, Bill Clinton, prințul Masahito al Japoniei, prințul Akishino și prințesa Kiko ai Japoniei, prim ministrul Indiei, Indira Ghandi,Regina Sofia a Spaniei, regina Margareta a Danemarcei, Laura Bush – soția președintelui SUA, George Bush, regina Paola a Belgiei, Jill Biden, soția președintelui SUA, Joe Biden, principele Nicolae al României, președintele Franței, Emmanuel Macron și, binențeles, prietenul Transilvaniei, prințul Charles de Walles, acum rege al Marii Britanii. Activitatea muzeului se desfășoară sub Înaltul Patronaj al Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române.

Sursa foto: Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI